tu, întoarce-te la mine după ce te vei odihni; îți voi păstra o demnitate însemnată. Și atinse cu mâna capul, plecat cu umilință, al preotului. Epilog

În luna Mehir, adică la sfârșitul lui noiembrie și începutul lui decembrie, Pentuer ajunse la templul de dincolo de Memfis, unde Menes făcea mari cercetări asupra cerului și pământului.

Bătrânul înțelept, adâncit în gânduri, nu-l recunoscu nici de data aceasta pe Pentuer. După ce-și aduse aminte de el, îl îmbrățișă și-l întrebă:

— Te duci din nou printre țărani să-i faci să-l sprijine pe faraon?

— Am venit să rămân cu tine și să te slujesc, răspunse Pentuer.

— Așaaa! se miră Menes, uitându-se bine la el. Așa va să zică! Te-ai săturat, într-adevăr, de viața de la curte și de toate demnitățile? Atunci, ziua de azi e o zi binecuvântată! Când vei începe să privești lumea de pe terasa pilonului meu, te vei încredința cât e de mică și de urâtă. Și cum Pentuer nu răspunse nimic, Menes se duse la treburile lui. Când, peste câteva ceasuri, se întoarse, își găsi discipolul șezând în același loc, cu privirea pironită în depărtare, unde se zărea palatul faraonilor.

Menes îi dădu o turtă de orz, o ulcică cu lapte și-l lăsă în pace.

Așa trecură câteva zile. Pentuer mânca puțin, vorbea și mai puțin, noaptea, uneori, sărea pe neașteptate din pat, iar zilele și le petrecea fără să facă nimic, uitându-se în neștire în gol.

Lui Menes nu-i plăcu treaba asta. Așa că, într-o bună zi, așezându-se pe lavița de piatră, alături de Pentuer, îl întrebă:

— Ai înnebunit de-a binelea, ori duhurile rele ți-au întunecat mintea numai pe o bucată de vreme? Pentuer îl privi cu ochii înecați în ceață. Privește în jurul tău, spuse bătrânul. E cel mai plăcut anotimp al anului. Nopțile lungi și înstelate, zilele răcoroase, pământul acoperit cu flori și iarbă proaspătă. Apa e mai străvezie decât cristalul, pustiul e liniștit, pe când văzduhul răsună de freamăte, de cântec. Dacă pe pământul ăsta mort, primăvara poate trezi atâtea minunății, cât de împietrită trebuie să-ți fie inima, de vreme ce nu simte nimic? Ești ca un om mort în mijlocul firii atât de vii. Sub soarele ei, ești asemenea unei grămezi de noroi uscat, ce acoperă, cu mirosul ei urât, mireasma narciselor și a violetelor.

— Mi-e sufletul bolnav, răspunse Pentuer.

— Ce ai?

— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai sigur că, dacă nu l-aș fi părăsit pe Ramses al XIII-lea, dacă l-aș fi ajutat, ar fi trăit și astăzi el, cel mai bun dintre toți faraonii. A fost înconjurat de sute de trădători; și niciun om cinstit nu i-a arătat calea spre scăpare.

— Crezi, într-adevăr, că ai fi putut să-l salvezi? întrebă Menes. O, trufie de înțelept mărginit! Nici toate mințile la un loc n-ar fi fost în stare să scape șoimul rătăcit printre ciori, iar tu crezi că i-ai fi putut schimba soarta, de parcă ai fi fost un zeu.

— Socoți că Ramses trebuia să piară?

— Firește! întâi, pentru că a fost un faraon războinic, iar Egiptul de azi nu-i prețuiește pe luptători. Alege brățara în locul spadei, chiar dacă aceasta ar fi de oțel; după cum îi place mai mult un cântăreț ori un dansator bun, decât un oștean neînfricat; așadar, câștigul și înțelepciunea, iar nu războiul. Dacă în luna Mehir ar da rod măslinul ori dacă violetele ar înflori în luna Tot, și rodul și florile ar pieri, fiind ori întârziate, ori prea timpurii. Vrei ca pe timpul lui Amenhotep și al lui Herhor să viețuiască un faraon din epoca hicsoșilor? Fiecare lucru are timpul lui de înflorire ca și de ofilire. Ramses al XIII-lea s-a născut într-un timp nepotrivit; a trebuit, dar, să piară.

— Socoți că nu l-ar fi putut scăpa nimic? întreba Pentuer.

— Nu văd ce anume. N-a domnit nici la timpul potrivit și n-a avut nici rolul pe care l-ar fi vrut și a mai nimerit, pe deasupra, într-o vreme de decădere a statului. Era ca o frunză tânără pe un copac aproape putrezit.

— Vorbești despre decăderea statului cu atâta liniște! se minună Pentuer.

— Văd lucrul acesta de câteva decenii și l-au văzut din templul acesta și înaintașii mei. Am avut deci destulă vreme ca să mă obișnuiesc cu gândul.

— Ai darul prorociei?

— Câtuși de puțin. Dar se află o măsură a fiecărui lucru. După mișcările stegulețului, poți ști încotro bate vântul; de crește sau descrește fluviul, ne spune fântâna de lângă Nil; iar despre declinul statului ne învață din vremuri străvechi Sfinxul. Și arătă în direcția piramidelor.

— Despre asta nu știu nimic, șopti Pentuer.

— Citește scrierile vechi ale templului nostru și te vei încredința că, de câte ori Egiptul a avut epoci înfloritoare, Sfinxul a fost întreg și s-a înălțat sus, deasupra deșertului. Dar când statul începea să decadă, Sfinxul se acoperea de crăpături, se fărâmița iar nisipurile ajungeau până la picioarele lui. Și astăzi, ca de câteva decenii încoace, Sfinxul se fărâmițează. Și cu cât se va ridica nisipul mai sus în jurul lui, cu cât pe trupul lui se vor ivi zbârcituri, cu atât statul se va apleca tot mai mult.

— Și va pieri?

— Câtuși de puțin. Așa cum noaptea e urmată de zi, iar după secarea apelor urmează revărsarea. Lor, tot așa, după timpurile de decădere, vin cele de înflorire a vieții. Povestea de totdeauna! De pe unii copaci frunzele cad în luna Mehir, ca să poată crește iarăși în luna Pahono. Egiptul e și el un arbore milenar, iar dinastiile lui sunt crengile. Sub ochii noștri, începe să crească cea de-a douăzeci și una ramură; avem oare de ce să fim triști? De faptul că, în ciuda ramurilor ce cad, arborele trăiește mai departe?