și începutul lui noiembrie, după ce mumia lui Ramses al XIII-lea fusese depusă în peșterile regale, în templul zeului Amon din Teba avu loc marea adunare a celor mai înalți demnitari. Erau de față aproape toți marii preoți, nomarhii și căpeteniile armatei, iar printre aceștia și gloriosul comandant al armatei răsăritene, Nitager.

În aceeași sală uriașă a coloanelor, unde cu o jumătate de an în urmă preoții îl judecaseră pe Ramses al XII-lea și se arătaseră neînduplecați față de Ramses al XIII-lea, în același loc se adunaseră acum, sub conducerea lui Herhor, spre a da dezlegare celei mai însemnate trebi a statului. Și astfel, în ziua de douăzeci și cinci Tobi, la amiază, Herhor, împodobit cu mitra lui Amenhotep, se așeză pe tron, iar ceilalți pe jilțuri, și consfătuirea începu.

Se termină nespus de repede, ca și cum rezultatul ei ar fi fost dinainte știut.

— Mari preoți, nomarhi și căpetenii! începu Herhor. Ne-am adunat aici din pricina unei triste și însemnate treburi. O dată cu moartea veșnicului viu Ramses al XIII-lea, a cărui domnie scurtă și furtunoasă s-a sfârșit în chip atât de nefericit (și Herhor suspină), o dată cu moartea lui Ramses al XIII-lea, s-a stins și dinastia a douăzecea, cea plină de glorie.

Prin rândurile celor de față, trecu un freamăt.

— Dinastia nu s-a stins, spuse, aproape aspru, puternicul nomarh al Memfisului. E încă în viață vrednica regină Nikotris, așa că tronul îi aparține ei.

După o clipă de tăcere, Herhor răspunse:

— Vrednica mea soție, regina Nikotris…

Acum, prin rândurile adunării, nu mai trecu un freamăt, ci un strigăt ce ținu câteva minute. Când amuți, Herhor vorbi mai departe, liniștit și răspicat:

— Vrednica mea soție, regina Nikotris, nemângâiată în durerea ei după moartea fiului, a renunțat la tron.

— Îngăduiți-mi! strigă nomarhul din Memfis. Locțiitorul spune că regina e soția sa. E o știre cu totul nouă, despre al cărui adevăr trebuie să ne încredințăm.

La un semn al lui Herhor, judecătorul suprem al Tebei scoase dintr-un toc de aur și citi cu glas tare actul de căsătorie încheiat cu două zile mai înainte între marele preot al lui Amon, San-amen-Herhor, și regina Nikotris, fosta soție a lui Ramses al XII-lea, mama lui Ramses al XIII-lea.

După citirea actului, urmă o tăcere de mormânt. Apoi, Herhor spuse:

— Deoarece soția mea și unica moștenitoare a tronului a renunțat la drepturile sale și cum, în chipul acesta, s-a sfârșit domnia dinastiei a douăzecea, trebuie să alegem un nou faraon.

Acesta va trebui să fie un om în puterea vârstei, energic și priceput în meșteșugul cârmuirii. De aceea, vă sfătuiesc să-i încredințăm această demnitate supremă…

— Lui Herhor! strigă cineva.

— Viteazului Nitager, comandantul armatei răsăritene, încheie Herhor.

Nitager rămase un oarecare timp cu ochii pe jumătate închiși și cu zâmbetul pe buze. Apoi se ridică și vorbi:

— Nu vom duce nicicând lipsă de oameni bucuroși să poarte titlul de faraon. Poate că se găsesc chiar mai mulți decât e trebuință. Din fericire, înșiși zeii, înlăturându-i pe jinduitorii primejdioși, ne-au arătat omul cel mai vrednic de cinstea aceasta. Și socot că voi face un lucru chibzuit dacă, în loc să primesc coroana, voi striga: Trăiască în veci luminăția-sa San-amen-Herhor, primul faraon al noii dinastii!

Cu puține excepții, cei de față repetară strigătul. Judecătorul suprem aduse, în același timp, pe o tipsie de aur, două mitre: una albă, a Egiptului de Sus, și alta roșie, a Egiptului de Jos. Una fu luată de către marele preot al zeului Osiris, iar cealaltă de către marele preot al zeului Horus și amândoi le înmânară lui Herhor, care, sărutând șarpele de aur, le puse pe cap.

După aceasta, începu ceremonia urărilor, care ținu câteva ceasuri. Fu scris apoi actul de înscăunare, pe care cei ce luaseră parte la alegere își puseră pecețile. Din clipa aceea, San-amen-Herhor deveni faraon adevărat, stăpânitor al celor două lumi, precum și asupra vieții și morții supușilor săi.

Către seară, faraonul se întoarse obosit în odăile sale vechi, unde îl găsi pe Pentuer. Preotul avea o înfățișare jalnică, iar pe chipul lui slăbit era zugrăvită frământarea și tristețea. Când Pentuer se prosternă, Herhor îl ridică și-i spuse zâmbind:

— N-ai iscălit pentru alegerea mea, nu mi-ai adus nicio urare și mă tem că voi fi cândva silit să te asediez în templul lui Ptah. Cum de te-ai hotărât să nu stai lângă mine? Îl prețuiești mai mult pe Menes?

— Iartă-mă, măria-ta, răspunse preotul, dar îmi displace atât de mult viața la curte, încât singura mea dorință e să mă dăruiesc înțelepciunii.

— Nu-l poți uita pe Ramses? întrebă Herhor. Și nu l-ai cunoscut decât foarte puțin timp, pe când cu mine ai lucrat câțiva ani.

— Să nu mă osândești. Dar Ramses al XIII-lea a fost primul faraon care și-a dat seama de soarta nenorocită a poporului egiptean.

Herhor zâmbi.

— O, voi, cărturarii, zise el, clătinând capul. Doar tu, tu însuți i-ai atras luarea-aminte lui Ramses asupra stării în care se afla mulțimea. Iar acum, inima ți-e îndurerată după el, deși el n-a făcut nimic pentru popor. Tu ai făcut totul, iar nu el. Ciudați oameni mai sunteți voi, cu toată mintea voastră mare și luminată, urmă Herhor. Tot așa-i și Menes. Preotul ăsta se crede drept cel mai blajin om din Egipt, cu toate că e acela care a răsturnat dinastia, iar mie mi-a pregătit drumul puterii. Dacă n-ar fi fost înștiințarea lui despre eclipsa soarelui în ziua de douăzeci Paofi, poate că și eu și Mefres am fi cioplit pietre în cariere. Fie! Du-te acum și-l salută din partea mea pe Menes. Știu să fiu recunoscător și aceasta-i marea taină a puterii. Spune-i lui Menes că-i voi îndeplini orice dorință, numai să nu-mi ceară, de pildă… să renunț la tron. Iar