zi grea! De-ai fi fost la sfatul nostru! De-ai fi văzut mutrele sfetnicilor mei! Și, pe deasupra, unde mai pui că mamei i-a plăcut să cinstească adunarea noastră cu prezența ei. Nu mi-am închipuit niciodată că demnitatea de faraon poate fi atât de plicticoasă!

— Nu vorbi prea tare despre asta, îl sfătui Hebron. Ce vei face dacă Tutmozis nu va izbuti să ocupe templul?

— Îi voi lua comanda supremă, iar eu îmi voi ascunde coroana în sipet și-mi voi pune pe cap coiful ostășesc, răspunse Ramses. Sunt sigur că, de voi porni eu însumi în fruntea oastei, răscoala va fi înăbușită.

— Care răscoală? întrebă Hebron.

— Da! Ai dreptate, sunt două răscoale, spuse Ramses zâmbind. A mulțimii împotriva preoților și a preoților împotriva mea. O îmbrățișă pe Hebron și-i șopti: Cât ești de frumoasă astăzi! De câte ori te văd, ești mereu alta și din ce în ce mai frumoasă.

— Lasă-mă! șopti Hebron. Uneori mi-e teamă să nu mă muști…

— Să te mușc? Nu. Dar aș putea, sărutându-te, să te ucid. Nici nu știi cât ești de frumoasă.

— Desigur, pe lângă chipul sfetnicilor tăi… Hai, lasă-mă!

— Aș vrea să mă prefac într-un rodiu. Să am atâtea brațe câte crengi are arborele ca să te strâng cu ele. Să am atâtea mâini și atâtea guri câte frunze și câte flori are el, ca într-o singură clipă să-ți pot săruta ochii, gura, sânii…

— Ai gânduri nespus de ușuratice pentru un faraon al cărui tron e amenințat.

— În clipele de dragoste nu mai port grija tronului, o întrerupse el. Și atâta vreme cât am o spadă, voi avea și puterea.

— Oștirea îți este împrăștiată, zise Hebron apărându-se.

— Mâine vor sosi trupe noi, iar poimâine îi voi strânge pe cei care s-au răzlețit. Nu-ți bate capul cu asemenea nimicuri. O clipă de dezmierdare face mult mai mult decât un an de cârmuire.

***

Un ceas după apusul soarelui, faraonul o părăsea pe frumoasa Hebron și se întorcea agale spre micul său palat. Era visător, somnoros. Își zicea, în gând, că preoții erau tare proști în încercarea lor dea-i sta împotrivă. De când era Egiptul, nu avusese un faraon mai bun decât el.

Pe neașteptate, un om înfășurat într-o pelerină neagră răsări dintr-un tufiș de smochini și-i aținu calea. Faraonul, ca să-l vadă mai bine, își apropie fața de fața lui și deodată strigă:

— Ah, tu ești, ticălosule? Hai la corpul de gardă! Era Lykon. Ramses îl înșfăcase de ceafă. Grecul horcăi și îngenunche la pământ. În același timp, faraonul simți durere usturătoare în partea stângă a pântecelui. Tot mai muști? strigă el. Și cu amândouă mâinile îl strânse puternic de gât, iar când auzi trosnetul vertebrelor rupte, îl azvârli cu scârbă. Lykon căzu, zvârcolindu-se de moarte. Faraonul făcu câțiva pași. Se pipăi în partea unde simțea durere și dădu de prăselele unui stilet.

— M-a rănit? Trase oțelul subțire și apăsă rana.

„O fi având oare vreunul dintre sfetnicii mei o cataplasmă?”

Simți greață și iuți pașii.

Chiar lângă palat, îi ieși în cale un oștean, care-i strigă:

— Tutmozis nu mai trăiește. L-a ucis Eunana-trădătorul!

— Eunana? repetă faraonul. Dar ceilalți?

— Aproape toți oamenii lui Tutmozis erau vânduți preoților!

— Ah, trebuie să pun capăt la toate astea! spuse Ramses. Trâmbițele să cheme oștile asiatice.

Răsunară trâmbițele și asiaticii începură să iasă grămadă din taberele lor, trăgând caii după ei.

— Dați-mi calul, porunci faraonul. Dar simți o amețeală puternică și adăugă: Nu! Să vină lectica. Nu vreau să mă obosesc. Deodată, se prăbuși în brațele oștenilor. Era cât pe-aci să uit, spuse el cu glas tot mai slab. Aduceți-mi coiful și spada, spada de oțel de la Lacuri… Pornim spre Memfis…

Din micul palat, demnitarii și slujitorii alergară cu torțe. Pe faraon îl sprijineau căpeteniile, fața îi era cenușie, ochii se înecau în ceață. Întinse mâna ca și cum ar fi căutat arma; mișcă buzele și, în mijlocul tăcerii tuturor, încetă să mai sufle, el, stăpânitorul celor două lumi: cea pământească și cea veșnică.

Capitolul XXVIII

 

 

De la moartea lui Ramses al XIII-lea și până la înmormântarea lui, statul fu cârmuit de către San-amen-Herhor, în calitatea lui de mare preot al templului Amon din Teba și de locțiitor al faraonului stins.

Deși scurtă, cârmuirea aceasta fu cât se poate de prielnică Egiptului. Herhor potoli răscoalele mulțimii și, așa cum fusese din timpurile vechi, îngădui muncitorilor să se odihnească în ziua a șaptea a săptămânii. Introduse o severă disciplină în rândurile preoțimii, îi ocroti pe străini și mai ales pe fenicieni, încheie pace cu Asiria, fără să renunțe însă la Fenicia, care rămase, ca și până atunci, supusă Egiptului.

Dreptatea se făcea repede, dar fără cruzime. Nimeni nu cuteza să-i bată pe țărani, care se puteau adresa judecății, dacă aveau timp îndeajuns și martori destui.

Herhor se îngriji și de plata datoriilor care împovărau bunurile faraonului și ale statului. În acest scop, îi înduplecă pe fenicieni să renunțe la o parte din banii ce li-i datora vistieria, iar pentru acoperirea restului, luă din Labirint uriașa sumă de treizeci de mii de talanți. — în acest fel, în timp de trei luni, se statornici liniștea și bunăstarea în stat, iar oamenii spuneau:

— Binecuvântată fie cârmuirea lui San-amen-Herhor! Zeii l-au hărăzit într-adevăr să cârmuiască, spre a elibera Egiptul de nenorocirile pricinuite de. Ramses al XIII-lea, om trândav și ușuratic.

Fuseseră de ajuns câteva zeci de zile, pentru ca să se uite că toate înfăptuirile lui Herhor nu erau decât împlinirea năzuințelor tânărului și nobilului faraon.

***

În luna Tobi, adică la sfârșitul lui octombrie