pe o stradă pescărească, fugi spre Nil. Aici, într-o fundătură, găsi o luntre mică, sări în ea și, cu o iuțeală neobișnuită, începu să vâslească spre celălalt mal al fluviului.

Se afla la o depărtare de câteva sute de pași de mal când, pe urmele lui, porni o barcă cu un lopătar și trei călători.

Și abia apucară aceștia să se desprindă de mal, când se ivi o a doua barcă, tot cu trei călători, dar cu doi lopătari.

Cu toții îl urmăreau din răsputeri pe Lykon.

În prima barcă se aflau paznicii Labirintului; îi cercetau atent pe cei din urma lor pe cât le îngăduia amurgul, care, după asfințitul soarelui, se lăsa nespus de repede.

— Cine-or fi cei trei? șopteau paznicii Labirintului între ei. De alaltăieri tot dau târcoale templului, iar azi îl urmăresc pe grec. Încearcă oare să-l scape de urmărirea noastră?

Micuța luntre a lui Lykon ajunsese la celălalt mal. Grecul sări din ea și, grăbit, își îndreptă pașii spre grădinile palatului. Uneori se împiedica și cădea, dar se ridica iar în picioare și se prindea cu mâinile de cap; după câteva clipe, însă, pornea din nou, atras parcă de o putere nevăzută. După el, ajunseră cei trei necunoscuți din barca a doua, care îi întrecuseră pe paznici.

La câteva sute de pași de grădina palatului, amândouă cetele se ajunseră. Noaptea căzuse; era însă o noapte luminoasă.

— Cine sunteți? îi întrebă unul dintre paznicii Labirintului pe necunoscuți.

— Sunt căpetenia străjii din Pi-Bast și urmăresc, cu doi dintre oamenii mei, un mare nelegiuit.

— Iar noi suntem paznicii Labirintului și-l urmărim tot pe omul acesta.

Se cercetau unii pe alții în timp ce mâinile le țineau încleștate pe spade și pumnale.

— Ce vreți să faceți cu el? întrebă în cele din urmă căpetenia străjii.

— Trebuie să îndeplinim o poruncă.

— Dar leșul îl veți lăsa?

— Cu tot ce are asupra lui, răspunse căpetenia paznicilor.

Străjile șușotiră între ele.

— Dacă spuneți adevărul, zise, în sfârșit, căpetenia străjii, n-o să vă stăm în cale. Dimpotrivă, o să vi-l dăm pentru o clipă, când îl vom avea în mâinile noastre…

— Jurați?

— Jurăm.

— Putem dar merge împreună.

Și se amestecară, în timp ce grecul le scăpase din vedere.

— Blestematul! strigă căpetenia străjii. A dispărut din nou.

— Îl vom găsi, răspunse paznicul Labirintului, sau poate că la întoarcere va trece tot pe aici.

— De ce se îndreaptă spre grădina palatului?

— E unealta marilor preoți; dar se va întoarce înapoi la templu, spuse paznicul.

Se hotărâră să-l aștepte împreună.

— A treia noapte pierdută! zise căscând unul dintre oamenii străjii.

Se înfășurară în mantii și se întinseră pe iarbă.

Îndată după plecarea lui Tutmozis, regina Nikotris, cu buzele strânse de mânie, părăsi în tăcere odaia fiului ei. Când Ramses vru s-o liniștească, ea-l întrerupse cu asprime:

— Te las, și-i rog pe zei să-mi îngăduie să te întâmpin și mâine tot ca faraon.

— Te îndoiești, mamă?

— Cum să nu mă îndoiesc, când asculți sfaturile nebunilor și trădătorilor? Se despărțiră mânioși.

Faraonul își recăpătă însă repede buna dispoziție și începu să vorbească voios cu demnitarii. Dar, pe la ceasurile șase, începu însă să fie cuprins de neliniște.

— Din clipă în clipă, trebuie să primesc vești de la Tutmozis, spuse el.

— Nu știu, răspunse marele vistiernic. Poate că n-au găsit prea repede bărci la Nil. Poate că cei din templu li s-au împotrivit…

— Dar preotul acela tânăr unde-i? întrebă deodată Hiram.

— Preotul? Cel care a venit din partea lui Samentu? întrebară și demnitarii, încurcați. Da, așa-i… Unde ar putea fi?

Trimiseră oșteni să-l caute în grădină. Aceștia scotociră toate potecile, dar preotul nu era nicăieri.

Întâmplarea aceasta făcu să piară voioșia demnitarilor. Fiecare era tăcut, adâncit în gânduri, neliniștit.

La asfințitul soarelui, un slujitor îi șopti faraonului că frumoasa Hebron e bolnavă rău și că-l roagă să se ducă s-o vadă.

Demnitarii, știind cum stau lucrurile cu faraonul și frumoasa Hebron, se priviră cu înțeles. Și nu se împotriviră când acesta le spuse că se duce în grădină. Datorită străjilor numeroase, grădina era tot atât de bine păzită ca și palatul, în anumite clipe, astfel că nimănui nu-i trecu prin minte să vegheze măcar de departe asupra lui Ramses, știind totodată bine că asta i-ar fi displăcut faraonului.

Când faraonul dispăru în coridor, marele scrib îi spuse vistiernicului:

— Timpul trece așa de încet, ca un car ce se târăște în pustiu. Sau poate Hebron are vreo veste de la Tutmozis?

— Să-ți spun drept, răspunse vistiernicul, plecarea lui, cu câteva zeci de oameni, spre templul Ptah, mi se pare nebunie curată.

— Dar faraonul la Lacurile Sodice, când l-a fugărit pe Tehenna o noapte întreagă, a fost oare mai chibzuit? întrebă Hiram. Curajul hotărăște totul.

— Unde o fi oare preotul cel tânăr? întrebă vistiernicul.

— A venit fără știrea noastră și a plecat fără să ne spună nimic, zise Hiram. Fiecare dintre noi se poartă de parcă ar unelti ceva.

Vistiernicul clătină capul, nedumerit.

Ramses străbătu repede drumul ce ducea până la micul palat al lui Tutmozis. Când intră în odaie, Hebron i se aruncă de gât, plângând.

— Mor de teamă! strigă ea.

— Ți-e frică să nu pățească Tutmozis ceva?

— Crezi că de el îmi pasă mie? zise ea disprețuitoare. Numai tu mă interesezi, numai la tine mă gândesc. Mi-e teamă să nu ți se întâmple ceva.

— Binecuvântată fie spaima ta, care pentru o clipă măcar m-a scăpat de necazurile mele, spuse Ramses râzând. O, zei, ce