— Se pare că luminăția-sa ne dă semne de împăcare, zise râzând unul dintre nomarhi.

— Mă îndoiesc, spuse Mefres.

Herhor ieși pe terasa pilonului. Semnalele din palat îi erau adresate lui. Se întoarse repede și le spuse celor adunați:

— Preotul cel tânăr s-a purtat nespus de bine. În clipa asta, Tutmozis se îndreaptă spre noi cu câteva zeci de oameni, ca să ne întemnițeze sau să ne ucidă.

— Și tu cutezi să-l mai aperi pe Ramses? strigă Mefres.

— Trebuie să-l apăr și-l voi apăra, fiindcă am jurat lucrul acesta reginei. Căci de n-ar fi fost vrednica fiică a marelui Amenhotep, lucrurile n-ar fi stat așa cum stau.

— Bine, dar eu n-am jurat! spuse Mefres și părăsi sala.

— Ce vrea să facă? întrebă unul dintre nomarhi.

— A dat în mintea copiilor, bătrânul! spuse Herhor ridicând din umeri.

Cam pe la ceasurile șase seara, fără să fie de nimeni opriți, oamenii faraonului se apropiară de templul Ptah, iar căpetenia lor bătu în poartă. I se deschise pe loc.

Când Tutmozis pătrunse în curtea templului, se minună văzându-l în fața lui pe Herhor, înveșmântat în odăjdiile lui Amenhotep și înconjurat numai de marii preoți.

— Ce vrei, fiule? îl întrebă marele preot, nedumerit parcă de întâmplare.

Tutmozis își recăpătă însă repede stăpânirea de sine și spuse:

— Herhor, mare preot al lui Amon din Teba! Pe temeiul scrisorilor pe care i le-ai trimis lui Sargon, satrapul asirian, și pe care le am asupra mea, ești învinuit de înaltă trădare a statului și va trebui să te dezvinovățești în fața faraonului.

— Dacă tânărul monarh, spuse Herhor liniștit, vrea să cunoască țelurile politicii veșnicului viu Ramses al XII-lea, să se înfățișeze înaintea marelui sfat preoțesc, unde îi vom da lămuririle cuvenite.

— Îți cer să mă urmezi de îndată, iar dacă nu vrei, te voi sili, strigă Tutmozis.

— Fiule, rog zeii să te ferească de nenorocirea și pedeapsa pe care o meriți.

— Vii? întrebă Tutmozis.

— Îl aștept pe Ramses aici, răspunse Herhor.

— Rămâi dar aici, șarlatanule! strigă Tutmozis. Scoase spada și se năpusti asupra lui Herhor. În clipa aceea, Eunana, care se afla în spatele lui, ridică securea și-l lovi cu toată puterea pe Tutmozis între gât și umărul drept, încât sângele țâșni în toate părțile. Tutmozis se prăbuși la pământ, despicat, aproape, pe din două.

Câțiva soldați se năpustiră cu sulițele întinse spre Eunana, dar, după o scurtă luptă, camarazii lor fură doborâți. Mai mult de jumătate din cei care veniseră erau oamenii preoților.

— Trăiască marele Herhor, stăpânul nostru! strigă Eunana, învârtindu-și arma însângerată.

— Trăiască în veci! repetară soldații și preoții căzând apoi cu fața la pământ. Cucernicul Herhor ridică brațele și-i binecuvântă.

Părăsind curtea templului, Mefres coborî în subterane, unde stătea închis Lykon. De cum păși pragul, marele preot scoase globul de cristal. Văzându-l, grecul fu cuprins de furie.

— Înghiți-v-ar pământul! Leșurile voastre să nu-și găsească tihnă! blestemă el cu glas din ce în ce mai slab. În cele din urmă, amuți. Ațipise.

— Ia stiletul ăsta, porunci Mefres, dându-i un stilet cu lamă subțire. Ia-l și du-te în grădina palatului. Oprește pe aleea cu smochini și așteaptă-l acolo pe acela care ți-a răpit-o pe Kama.

Lykon începu să scrâșnească din dinți, cuprins de o mânie neputincioasă.

— Iar când îl vei zări, trezește-te, încheie Mefres.

Aruncă apoi asupra grecului o mantie ostășească cu glugă, îi șopti cuvântul de trecere la ureche și, printr-o portiță tainică a templului, îl scoase din subterane, într-o stradă pustie a Memfisului. Apoi, cu vioiciunea unui om tânăr, Mefres se sui pe terasa pilonului și, luând câteva stegulețe de felurite culori, începu să facă semne înspre palatul faraonului. Pesemne că fu văzut și înțeles, de vreme ce pe chipul de pergament al marelui preot flutură un zâmbet. Înfășură stegulețele, părăsi terasa pilonului și începu să coboare treptele fără grabă. Deodată, când ajunse la etajul întâi, fu înconjurat de câțiva oameni care, peste tunicile vrâstate în negru și alb, purtau niște mantii de culoare închisă.

— Iată-l, acesta e Mefres, spuse unul dintre ei. Și îngenuncheară tustrei în fața marelui preot, care, instinctiv, ridică mâna ca pentru binecuvântare. Dar, deodată, lăsând-o în jos, întrebă:

— Cine sunteți voi?

— Paznici ai Labirintului.

— Și de ce mi-ați aținut calea? întrebă el și, în aceeași clipă, mâinile și buzele subțiri începură să-i tremure.

— Nu-i nevoie, cred, să-ți amintim, mărite preot, spuse unul dintre ei, continuând să stea în genunchi, că acum câteva zile ai fost în Labirint, al cărui drum îl cunoști tot așa de bine ca și noi, deși nu faci parte din tagma paznicilor noștri. Înțelept cum ești, știi bine ce poruncește legea noastră în asemenea împrejurări.

— Ce înseamnă asta? strigă Mefres cu glas ridicat. Sunteți niște ucigași trimiși de Her… Dar nu-și termină vorba. Unul din paznici îl apucă de mâini, celălalt îi aruncă o pânză pe cap, iar un al treilea îi stropi fața cu un lichid străveziu. Mefres se clătină și căzu. Îl stropiră din nou. Când muri, paznicii îl așezară într-o nișă; în mâna moartă îi strecurară un papirus, apoi se mistuiră în coridoarele pilonului.

Trei oameni, la fel îmbrăcați, îl urmăreau pe Lykon aproape din clipa în care, scoțându-l din templu, Mefres îi dăduse drumul pe strada pustie. Ascunși nu departe de portița prin care ieșise grecul, îl lăsară la început să treacă, în scurtă vreme, unul dintre ei băgă de seamă însă că mișcările lui aveau ceva ciudat. Porniră cu toții pe urmele lui.

Și, lucru ciudat, Lykon, ca și cum i-ar fi presimțit pe urmăritori, coti pe neașteptate pe o stradă cu multă lume, apoi spre o piață unde forfotea mulțimea și, apucând