Pe fața preotului nu tresări însă niciun mușchi.

— Vrednică regină, spuse el, de vreme ce Mefres l-a dus la pieire pe învățătorul și ocrotitorul meu, Samentu, aș fi un câine dacă n-aș căuta să-l răzbun. Moarte pentru moarte.

— Tânărul ăsta îmi place! șopti Hiram.

Într-adevăr, cei de față simțiră parcă adierea unui vânt proaspăt. Oștenii luară o ținută mai dreaptă, demnitarii îl priviră pe preotul cel tânăr cu oarecare curiozitate și chiar fața faraonului se mai învioră.

— Nu-l asculta, fiul meu! se rugă regina.

— Ce crezi, i se adresă deodată faraonul tânărului preot, că ar face Samentu acum, dacă ar trăi?

— Sunt încredințat, răspunse preotul cu vioiciune, că ar fi intrat în templul Ptah, ar fi ars tămâie în fața zeilor, dar i-ar fi pedepsit pe trădători și pe ucigași.

— Iar eu îți spun că ești cel mai mârșav dintre trădători! strigă regina.

— Nu-mi fac decât datoria, răspunse preotul cu multă stăpânire de sine.

— Într-adevăr, spuse Hiram, omul acesta e discipolul lui Samentu! El e singurul care vede limpede ceea ce ne rămâne de făcut.

Demnitarii îi dădură dreptate lui Hiram, iar marele scrib adăugă:

— De vreme ce am început lupta împotriva preoților, trebuie s-o ducem până la capăt. Mai ales astăzi, când avem scrisori doveditoare că Herhor uneltește cu asirienii, ceea ce înseamnă înaltă trădare a statului.

— Nu face decât să continue politica lui Ramses al XII-lea! interveni regina.

— Eu sunt însă Ramses al XIII-lea! răspunse faraonul, pierzându-și răbdarea.

Tutmozis se ridică de pe scaun.

— Stăpâne, îngăduie să mă îngrijesc eu de toate acestea. E peste măsură de primejdios să mai prelungim starea asta tulbure în care ne aflăm și ar fi o nelegiuire și o nerozie să nu ne folosim de prilej. De vreme ce preotul acesta spune că templul nu e apărat, îngăduie-mi să mă duc eu acolo, cu o mână de oameni, aleși de mine…

— Merg cu tine, adăugă Kalipos. Din câte știu eu până acuma, dușmanul care, triumfă prea repede, adesea prin asta își ascunde slăbiciunea. Pe când, dacă atacăm templul Ptah…

— Nu trebuie să-l atacați, ci să intrați acolo pentru a duce la îndeplinire porunca faraonului, care vă cere să-i întemnițați pe trădători, spuse marele scrib. Pentru asta nu-i nevoie de forțe multe. De câte ori nu se repede un singur paznic în ceata de hoți și prinde câți poftește?

— Fiul meu, cuvântă regina, n-are putința să se împotrivească sfaturilor voastre, dar el nu vrea să săvârșească o nelegiuire, el vă oprește să…

— Dacă-i așa, sări tânărul preot al zeului Set, îi pot spune luminăției-tale încă ceva… Răsuflă adânc, de câteva ori, dar glasul îi rămase înăbușit: pe străzile Memfisului preoții spun că…

— Ce anume? Vorbește fără frică, îl îndemnă faraonul.

— Că măria-ta ești nebun, că nu ai consacrarea de mare preot și nici măcar pe cea de faraon și că poți fi detronat.

— Tocmai de asta mă tem și eu, șopti regina.

Faraonul se năpusti din jilț.

— Tutmozis! strigă el cu un glas în care se putea simți că-și recăpătase energia. Ia oameni câți vrei, mergi la templul Ptah și adu-i aici pe Herhor și pe Mefres, învinuiți de înaltă trădare. De se vor putea dezvinovăți, îi voi ierta; altminteri…

— Te-ai gândi bine? îl întrerupse regina.

De data asta, indignat, faraonul nu-i răspunse, iar marii demnitari începură să strige:

— Moarte trădătorilor! De când oare faraonul Egiptului e silit să-și jertfească slujitorii credincioși și să-și îndrepte mila spre niște ticăloși?

Ramses al XIII-lea înmână lui Tutmozis legătura cu scrisorile lui Herhor către asirieni și spuse solemn:

— Trec puterea mea asupra lui Tutmozis, căpetenia gărzii, până la liniștirea răscoalei preoților. Lui să-i dați ascultare. Și tu, cinstită mamă, tot lui să i te adresezi.

— Bine faci, înțelepte stăpâne! strigă marele scrib. Nu faraonul se cade să se lupte cu răsculații, iar lipsa unui om hotărât ne-ar putea aduce pieirea.

Și marii demnitari se ploconiră cu toții în fața lui Tutmozis. Regina Nikotris căzu, gemând, la picioarele fiului ei.

Tutmozis ieși în curte, înconjurat de ofițeri. Porunci alinierea primului corp de gardă și spuse:

— Am nevoie de câteva zeci de oameni gata să piară pentru gloria măritului nostru stăpân.

Din rânduri se desprinseră atâția oșteni și ofițeri de câți era nevoie, iar în fruntea lor se afla Eunana.

— Sunteți gata să vă dați viața? întrebă Tutmozis.

— Gata, alături de tine! strigă Eunana.

— Nu veți muri, ci-i veți birui pe ticăloși, spuse Tutmozis. Oștenii care fac parte din această expediție vor deveni ofițeri, iar acestora li se va mări de două ori rangul. Aceasta v-o spun eu, Tutmozis, din voința faraonului, comandantul nostru suprem.

— Să trăiești în veci!

Tutmozis porunci să se înhame douăzeci și cinci de care cu două roți, în care să se urce voluntarii. El și cu Kalipos încălecară și, în scurtă vreme, porniră cu toții spre Memfis, învăluiți în rotocoalele de pulbere.

Văzând acestea de la fereastra palatului, Hiram se ploconi în fața faraonului, șoptindu-i:

— Acum abia cred că luminăția-ta n-a luat parte la uneltire alături de marii preoți.

— Ai înnebunit? izbucni Ramses.

— Iartă-mă, mărite stăpâne, dar atacul de astăzi împotriva templului a fost pus la cale de preoți. Și nu pot pricepe în ce chip ai căzut în această cursă.

Erau ceasurile cinci după-amiază.

În același timp, preotul de strajă din pilonul templului Ptah îi vesti pe marii preoți și nomarhii care țineau sfat, că cineva dădea