— Crezi?

Hiram încuviință din cap și spuse:

— N-ar fi cârmuit ei statul timp atât de îndelungat și nici n-ar fi îngropat cele nouăsprezece dinastii ale voastre, dacă nu s-ar fi priceput să se folosească de fenomene asemenea celui de astăzi.

Faraonul se întoarse în palat, după ce mai întâi mulțumi oștenilor pentru curajul lor în timpul unei întâmplări atât de neobișnuite. Vorbea liniștit, chiar blajin, dar continua să fie îngândurat, în timp ce pe chipul lui frumos se citea neliniștea. Într-adevăr, în sufletul lui se dădea o luptă aprigă. Începea să înțeleagă că preoții dispun de forțe pe care el nu numai că nu le lua în seamă, dar despre care nici măcar nu voise să audă sau la care nu voise să se gândească. Preoții care cercetau mersul stelelor crescuseră, în curs de câteva minute, nespus de mult în ochii lui. Și faraonul își făgădui în gând că va trebui să cunoască și el înțelepciunea asta ciudată, care zdruncină planurile oamenilor într-un chip atât de îngrozitor.

Câțiva curieri plecară în goană de la palat spre Memfis, ca să afle ce se petrecuse acolo în cursul eclipsei. Înapoi însă nu se mai întorceau, spre neliniștea celor din suita faraonului. Nimeni nu se mai îndoia acum că în preajma templului Ptah se întâmplaseră lucruri nedorite. Și erau bucuroși, parcă, atât faraonul cât și oamenii săi de încredere, de fiece minut ce trecea fără vești de acolo.

Între timp, așezându-se lângă Ramses, regina Nikotris îi șoptea:

— Îngăduie-mi și mie să-mi spun părerea, Ramses. Femeile au adus destule foloase statului. E de ajuns să-ți amintești de regina Nikotris de pe timpul dinastiei a șasea, ori de Makara, întemeietoarea flotei din Marea Roșie! Nu ne lipsește nici judecata, nici curajul, ascultă dar ce-ți voi spune. Dacă templul Ptah n-a fost cucerit, dacă preoții n-au pățit nimic, te voi împăca eu cu Herhor. O vei lua de soție pe fiica lui și domnia ta va fi slăvită. Nu uita că bunicul tău, sfântul Amenhotep, a fost și el mare preot și locțiitor al faraonului și că tu însuți poate n-ai fi domnit, dacă sfânta castă preoțească n-ar fi dorit să fie pe tron cineva care se trage din propriul ei sânge. Așa-i răsplătești pentru faptul că ți-au dat puterea?

Faraonul o asculta; se gândea și el că înțelepciunea preoților e o forță uriașă, iar lupta împotriva lor – grea.

Abia pe la ceasurile trei, se ivi primul om dinspre Memfis, ofițerul care stătuse în preajma templului. Îi spuse faraonului că templul n-a fost cucerit din pricina mâniei zeilor, că mulțimea a fugit, că preoții triumfă și că în rândurile armatei chiar, s-au iscat neorânduieli în cursul nopții celei îngrozitoare, deși atât de scurtă.

Luându-l apoi la o parte pe Tutmozis, oșteanul îi mărturisi fără ocol că soldații sunt speriați și că în urma panicii ce-i cuprinsese fuseseră atâția răniți și morți, ca după o bătălie adevărată.

— Și ce se întâmplă acuma cu ei? întrebă Tutmozis, înmărmurit.

— Am izbutit, firește, să-i strângem din nou și să refacem rândurile. Dar despre folosirea lor împotriva templelor nici nu mai poate fi vorba. Mai ales acum, după ce preoții s-au îngrijit de răniți. Soldatul care vede un cap ras și pielea de panteră e ispitit să cadă cu fața la pământ. Și va mai trece multă vreme până să cuteze vreunul a trece prin poarta sfântă a templului.

— Dar preoții ce fac?

— Îi binecuvântează pe oșteni, le dau să mănânce și să bea, spunându-le că de atacul împotriva templului nu ei sunt de vină, ci totul a fost pus la cale de fenicieni.

— Și voi îngăduiți să-i înșele cu astfel de minciuni? strigă Tutmozis.

— Doar faraonul ne-a poruncit să ferim preoții de furia mulțimii, răspunse oșteanul. De ni s-ar fi îngăduit să ocupăm templele, am fi intrat în ele încă de la ceasurile zece dimineața, iar marii preoți ar fi stat în beciuri.

Din nou veni un oștean și-l vesti pe Tutmozis că încă un preot sosit din Memfis cere să fie primit de către faraon.

Tutmozis îl cercetă pe noul-venit. Era un om încă destul de tânăr, cu un chip sculptat parcă în lemn. Venea din partea lui Samentu.

Ramses îl primi numaidecât, iar preotul căzu cu fața la pământ și-i înmână inelul, la a cărui vedere faraonul păli.

— Ce înseamnă asta? întrebă el.

— Samentu nu mai trăiește, răspunse preotul.

Pentru câteva clipe, Ramses amuți. Apoi întrebă:

— Cum s-a întâmplat?

— Se pare că a fost descoperit într-una din sălile Labirintului și, ca să nu îndure chinurile, s-a otrăvit. Și pare-se că l-a descoperit chiar Mefres, cu ajutorul unui grec, despre care se zice că seamănă aidoma cu măria-ta.

— Din nou Mefres și Lykon! exclamă Tutmozis mânios. Stăpâne, i se adresă el faraonului, nu te vei descotorosi niciodată de trădătorii ăștia?

Ramses al XIII-lea se sfătui din nou cu oamenii săi de încredere. Îi chemă la el pe Hiram și pe preotul care venise cu inelul lui Samentu. Pentuer nu voi să ia parte la consfătuire, iar regina Nikotris veni nechemată.

— Văd, șopti Hiram la urechea lui Tutmozis, că după alungarea preoților, vor începe femeile să cârmuiască Egiptul.

Când înalții demnitari fură cu toții de față, faraonul dădu cuvântul preotului venit din partea lui Samentu. Acesta nu voi să vorbească nimic despre Labirint. Arătă în schimb, pe larg, că templul Ptah nu e de loc apărat și că ar fi de ajuns câteva zeci de oșteni ca să fie prinși toți cei ce se ascund în el.

— Omul ăsta e un trădător! strigă regina. El însuși e preot și ne îndeamnă să folosim forța