Faraonul se gândi o clipă, apoi ascunse legătura sub tunică și-l întrebă pe Hiram:

— Ce se aude din Egiptul de Jos?

— Pretutindeni, mulțimea se năpustește asupra fenicienilor. Casele noastre sunt dărâmate, averile jefuite și până acum au fost uciși zeci de oameni.

— Am auzit! Asta-i isprava preoților, spuse faraonul.

— Mai bine, fiule, spune că sunt urmările necredinței și ale lăcomiei fenicienilor, adăugă regina.

Hiram, întorcându-se spre regină, spuse:

— De trei zile căpetenia străjii din Pi-Bast, împreună cu două ajutoare, e în Memfis, pe urmele nelegiuitului și șarlatanului Lykon.

— Care a fost crescut în templele feniciene! strigă regina.

— Lykon, urmă Hiram, pe care marele preot Mefres l-a furat din mâinile străjii și ale tribunalului. Lykon, care la Teba, dându-se drept Ramses al XIII-lea, alerga gol prin grădină, ea un nebun.

— Ce spui? strigă faraonul.

— Luminăția-ta n-ai decât s-o întrebi pe venerata ta mamă, care l-a văzut, răspunse Hiram.

Ramses, nedumerit, se uită la mama lui.

— Da, spuse regina, l-am văzut pe nemernicul acela, dar ca să-ți cruț durerea, nu ți-am spus nimic. Trebuie să adaug însă că nu are nimeni vreo dovadă că Lykon a făcut lucrul acesta din îndemnul marilor preoți, deoarece tot atât de bine îl puteau pune la cale și fenicienii.

Hiram zâmbi batjocoritor.

— Mamă! Mamă! o mustră Ramses, în inima ta preoții sunt oare mai buni chiar decât mine?

— Tu ești fiul și stăpânul meu cel mai drag, spuse regina tulburată, dar nu-i pot îngădui unui străin, unui păgân, să vorbească urât despre sfânta castă preoțească din care ne tragem amândoi. O, Ramses! strigă ea, căzând în genunchi, alungă-i pe sfetnicii cei răi care te îndeamnă să hulești templele, să ridici brațul asupra urmașului bunicului tău Amenhotep! Mai e încă timp! Mai e încă timp pentru împăcare, pentru salvarea Egiptului.

Deodată, în sală intră Pentuer, cu veșmintele în neorânduială.

— Ei, tu, tu ce vrei să-mi spui? întrebă faraonul cu o liniște ciudată.

— Astăzi, poate chiar în clipa asta, răspunse preotul mișcat, va fi o eclipsă de soare.

Faraonul, uimit, se dădu înapoi.

— Ce-mi pasă mie de eclipsă și încă în clipa de față?

— Stăpâne, zise Pentuer, așa am gândit și eu până am citit în vechile cronici descrierea eclipselor. Lucrul e atât de înspăimântător, încât poporul întreg ar trebui prevenit.

— Așa e! întări Hiram.

— De ce nu ne-ai vestit mai din vreme? întrebă Tutmozis.

— Soldații m-au ținut două zile închis. Mulțimea n-o mai putem anunța, dar dați cel puțin de știre armatei din preajma palatului, ca măcar ea să nu fie cuprinsă de panică.

Faraonul își frânse mâinile.

— Ah, urâtă treabă! șopti el, apoi adăugă tare: cum se vor petrece lucrurile și când?

— Ziua se va preface în noapte, spuse preotul. Va ține atâta timp, se pare, cât îți trebuie ca să faci cinci sute de pași. Și va începe la amiază. Așa mi-a spus Menes.

— Menes? repetă faraonul. Cunosc numele acesta, dar…

— El ți-a trimis o scrisoare în care-ți vorbea despre lucrurile acestea. Dar, dați de știre armatei.

Îndată trâmbițele răsunară. Garda și unitățile asiatice prezentară armele și faraonul, înconjurat de suita sa, dădu de știre armatei despre eclipsă, spunând soldaților să nu se înspăimânte, fiindcă întunericul va trece îndată, iar el însuși va rămâne cu ei.

— Să trăiești în veci! răspunseră rândurile înarmate.

Totodată, fură trimiși la Memfis câțiva din călăreții cei mai încercați.

Căpeteniile erau în fruntea oștilor, faraonul se plimba prin curte îngândurat, demnitarii vorbeau în șoaptă cu Hiram, iar regina Nikotris, rămasă singură în odaie, se prosternă în fața statuii lui Osiris.

Era după ora unu și, într-adevăr, lumina soarelui începuse să se împuțineze.

— Și va fi noapte cu adevărat? îl întrebă faraonul pe Pentuer.

— Va fi, dar pentru foarte scurtă vreme.

— Dar cu soarele ce se va întâmplă?

— Se va ascunde în dosul lunii.

„Trebuie să le arăt bunăvoința mea înțelepților care cercetează mersul stelelor”, își spuse în sinea sa faraonul.

Întunericul creștea văzând cu ochii. Caii asiaticilor începură să dea. Semne de neliniște și, cârduri-cârduri, păsărelele se lăsară deasupra grădinii, ciripind de zor și punând stăpânire pe toți copacii.

— Hai, începeți! strigă Kalipos, adresându-li-se grecilor lui.

Tobele bubuiră, flautele șuierară și, în acest acompaniament, corpul grecesc trase un cântec săltăreț despre fiica unui preot, care se temea atât de tare de stafii, încât nu putea ațipi decât prin cazărmi.

Deodată, pe dealurile galbene dinspre Libia, se lăsă un întuneric ca de moarte, care acoperi cu o iuțeală fulgerătoare Memfisul, Nilul și grădinile palatului. Noaptea cuprinse pământul, iar pe cer răsări un glob de cărbune, înconjurat de o cunună de flăcări.

O zarvă cumplită acoperi cântecul corpului grecesc, asiaticii sloboziră strigătul lor de luptă, trăgând spre cer un nor de săgeți, ca să sperie duhul cel rău care voia să înghită soarele.

— Zici că cercul acela negru e luna? îl întrebă faraonul pe Pentuer.

— Așa spune Menes…

— E un mare înțelept! Și întunericul se va împrăștia de îndată?

— Da.

— Dar dacă luna s-ar desprinde și ar cădea pe pământ?

— E cu neputință. Iată și soarele! strigă Pentuer, bucuros.

Din rândurile oștilor răsunară urale în cinstea lui Ramses al XIII-lea.

Faraonul îl îmbrățișă pe Pentuer.

— Într-adevăr, spuse el, am văzut un lucru ciudat. Dar n-aș vrea să-l mai văd încă o dată. Simt că, de n-aș fi fost ostaș, spaima mi-ar fi cuprins inima.

Hiram se apropie de Tutmozis, șoptindu-i:

— Trimite