este ca armata, nu se poate aduna la ceasul hotărât; nu ascultă de poruncă. Dacă ocuparea templelor ar fi fost încredințată oștilor, ele ar fi fost acum acolo.

— Ce tot spui, Tutmozis? strigă regina. Cine a mai pomenit vreodată, ca armata egipteană…

— Ai uitat, interveni și Ramses, că potrivit poruncilor mele, armata n-are sarcina să atace, ci să apere templele de năvala mulțimii?

— De aceea se și întârzie lucrurile, răspunse Tutmozis, pierzându-și răbdarea.

— Ia te uită ce mai sfetnici are faraonul! izbucni regina. Porunca lui Ramses de a nu pângări lăcașul zeilor e cât se poate de înțeleaptă, iar voi, în loc să-l ascultați, îl îndemnați să se slujească de forță.

Tutmozis simți cum i se urcă sângele în cap. Din fericire, fu chemat de un oștean, care-i spuse că la poartă se află un bătrân care dorește să-i vorbească faraonului.

— Astăzi, mormăi oșteanul, fiecare ține morțiș să ajungă în fața faraonului, ca și cum măria-sa ar fi stăpânul unei cârciumi.

Tutmozis gândi că totuși, pe vremea lui Ramses al XII-lea, n-ar fi cutezat nimeni să vorbească în felul acesta despre cârmuitorul țării. Se făcu însă că nu bagă de seamă.

Bătrânul, pe care-l opriseră demnitarii din gardă, era prințul fenician Hiram. Purta o tunică ostășească prăfuită și era obosit și supărat.

Tutmozis porunci ca tirianul să fie lăsat să intre, iar când ajunseră amândoi în grădină, îl întrebă:

— Socot că te vei îmbăia și schimba mai înainte de a te înfățișa faraonului?

Sprâncenele cărunte ale prințului se zburliră ca la un arici, iar ochii i se împăienjeniră și mai tare.

— După cele văzute, spuse el aspru, pot nici să nu-l mai văd pe faraon.

— Cum? Ai doar scrisorile marilor preoți către asirieni…

— La ce vă pot folosi ele, când v-ați împăcat cu preoții?

— Ce tot spui, prințe? se miră Tutmozis.

— Știu eu ce spun! răspunse Hiram. Ați luat zeci de mii de talanți de la fenicieni, sub cuvânt că veți libera Egiptul de puterea preoților, iar acum, drept răsplată, ne jefuiți și ne ucideți. Știi ce se întâmplă în Egiptul întreg de la mare până la prima cataractă? Pretutindeni, din porunca preoților, mulțimea îi urmărește pe fenicieni ca pe niște câi.ni.

— Ai înnebunit, prințe? În clipa aceasta, poporul cucerește templul Ptah!

Hiram îl privi neîncrezător.

— Nu-l va cuceri! spuse el. Ori ne înșelați, sau voi înșivă sunteți înșelați. Era vorba să dobândiți mai întâi Labirintul cu tezaurul lui și asta abia în ziua de douăzeci și trei Paofi. Între timp, vă irosiți puterile încă de azi la poarta templului Ptah, iar Labirintul s-a dus. Ce se întâmplă aici? Unde vă e capul? La ce slujește cucerirea unor clădiri goale? Sau poate vreți ca preoții, speriați, să întărească paza Labirintului?

— Vom cuceri și Labirintul, îl întrerupse Tutmozis.

— Nu veți cuceri nimic! Da, nimic! Labirintul putea fi cucerit numai de un singur om, împiedicat însă de tulburările de astăzi din Memfis.

Tutmozis se opri în drum.

— Ce vrei să spui? întrebă el scurt.

— Despre neorânduiala care domnește la voi. Nu mai sunteți un stat, ci o mână de căpetenii și slujbași, pe care îi alungă preoții unde și când vor. De trei zile, în tot Egiptul de Jos domnește o zăpăceală așa de mare, încât mulțimea ne atacă pe noi, fenicienii, singurii voștri prieteni. De ce? Pentru, că v-a scăpat din mâini cârma țării, iar preoții au și pus stăpânire pe ea.

— Vorbești fără să știi cum stau lucrurile, răspunse Tutmozis. E drept că preoții ne pun piedici și pun la cale atacuri împotriva fenicienilor. Puterea e însă în mâinile faraonului și tot ceea ce se întâmplă se desfășoară după poruncile lui.

— Chiar și atacul de astăzi, al templului Ptah? întrebă Hiram.

— Da. Am luat eu însumi parte la consfătuirea tainică, în cursul căreia faraonul a poruncit să fie ocupat templul astăzi, și nu la douăzeci și trei ale lunii.

— Iar eu îți spun ție, căpetenia gărzii, că sunteți pierduți. Știu, neîndoielnic, că atacul de astăzi a fost hotărât în sfatul marilor preoți și al nomarhilor, ținut în templul Ptah la treisprezece Paofi.

— De ce ar fi hotărât chiar ei atacul împotriva lor înșiși? întrebă Tutmozis, batjocoritor.

— Pesemne că au ei o socoteală. M-am încredințat că se pricep mai bine decât voi să-și vadă de treburile lor.

Convorbirea fu întreruptă de un oștean, care-l chemă pe Tutmozis la faraon.

— Era să uit! adăugă Hiram. Pentuer, care are să-i spună un lucru de seamă faraonului, a fost oprit pe drum de către soldații voștri.

Tutmozis se luă cu mâinile de cap și trimise îndată câțiva oșteni să-l caute pe Pentuer. Apoi, porni în grabă spre odaia faraonului, iar după câteva clipe se întoarse, spunându-i fenicianului să-l urmeze.

Intrând, Hiram o găsi aici pe regina Nikotris, marele vistiernic, marele scrib și câțiva ofițeri. Ramses al XIII-lea, mânios, umbla repede prin sală.

— Iată pricina nenorocirilor faraonului și a Egiptului! strigă regina, arătându-l pe fenician.

— Vrednică regină, răspunse tirianul liniștit și înclinându-se, timpul va arăta cine l-a slujit credincios pe faraon și cine nu.

Ramses al XIII-lea se opri, pe neașteptate, în fața lui Hiram.

— Ai scrisorile lui Herhor către asirieni? întrebă el.

Fenicianul scoase de sub veșminte o legătură și i-o întinse, tăcut, faraonului.

— De lucrul acesta am avut nevoie! exclamă el, triumfător. Să se vestească numaidecât poporului că marii preoți au trădat statul.

— Fiul meu, interveni regina cu glas rugător, pe umbra tatălui tău și pe zei, te rog să amâni cu câteva zile acest lucru. Trebuie să fii foarte prevăzător cu darurile fenicienilor.

— Luminăția-sa poate arunca scrisorile în