— Zei! Fiți milostivi! Mărite preot, alungă năpasta de pe capul nostru! striga mulțimea.

— Vai și amar de oștenii care îndeplinesc poruncile unor căpetenii nelegiuite! tună alt glas, puternic, din templu.

Drept răspuns, mulțimea căzu cu fața la pământ, iar în rândurile soldaților aflați în fața templului se iscă o mare învălmășeală. Se împrăștiară aruncând armele și fugind în neștire, spre fluviu. Unii, alergând ca orbii prin întuneric, se izbeau de zidurile caselor; alții se prăbușeau pe caldarâm, loviți de moarte de cei din preajmă. În câteva minute, în locul soldaților în șiruri strânse, stăteau aruncate la pământ sulițe și securi, iar la răscrucea străzilor se înălțau grămezi de răniți și morți.

Nici chiar după o bătălie în lege, nenorocirile n-ar fi fost atât de mari.

— O, zei! O, zei! gemea și plângea mulțimea, milostiviți-vă de cei nevinovați.

— Osiris! strigă Herhor, fii milostiv, arată-ți fața poporului tău nefericit!

— Ascult pentru întâia oară ruga preoților, fiindcă sunt milostiv, răspunse glasul de pe cealaltă lume.

Și, în clipa aceea, bezna se împrăștie, iar soarele își recăpătă strălucirea.

Și din nou izbucniră țipete, plânsete și rugi. Oamenii, beți de bucurie, salutau învierea soarelui. Necunoscuții se îmbrățișau, câțiva oameni se prăbușiră morți și, cu toții, se târau în genunchi spre templu, ca să-i sărute zidurile blagoslovite.

Sus, deasupra porții, sta Herhor cu privirea ațintită la cer, în timp ce doi preoți sprijineau brațele lui sfinte, cu care alunga întunericul și izbăvea poporul de la pieire.

Scene, aproape întru totul asemănătoare, avură loc în tot Egiptul de Jos. În fiecare oraș, în ziua de douăzeci Paofi, mulțimea se strânsese dis-de-dimineață la porțile templelor, iar pe la amiază grupuri de oameni încercaseră să ia cu asalt porțile sfinte. Pretutindeni, pe la ceasurile unu, deasupra porților se ivise marele preot al templului, înconjurat de alai, blestemându-i pe necredincioși și făcând beznă. Iar când mulțimea, înspăimântată, fugi ori se aruncă la pământ, marii preoți înălțară rugi lui Osiris, pentru a-și arăta iarăși chipul, și lumina zilei coborî din nou pe pământ.

În chipul acesta, datorită eclipsei de soare, casta înțeleaptă a preoților izbuti să zdruncine încrederea ce-o avea mulțimea în Ramses al XIII-lea și în Egiptul de Jos. În câteva clipe, domnia faraonului ajunse, fără știrea lui, la marginea prăpastiei. Și nu mai putea fi salvată decât printr-o adâncă înțelepciune și o bună înțelegere a celor petrecute. Și tocmai în aceste clipe hotărâtoare, lucrul acesta lipsea în palatul faraonului, unde începuse să domnească neorânduiala. În ziua de douăzeci Paofi, o dată cu revărsatul zorilor, pentru a fi mai aproape de locul evenimentelor, faraonul se mutase din clădirea principală într-un mic palat, la o depărtare de numai o oră de mers pe jos, de Memfis. De o parte a clădirii erau cartiruite trupele asiatice, iar de alta se afla micul palat al lui Tutmozis și al soției sale, frumoasa Hebron. Împreună cu faraonul, se mutară și demnitarii ce-i erau credincioși, precum și garda sa, în care Ramses avea o nemărginită încredere.

Faraonul era foarte bine dispus. Se îmbăiase, mâncase cu poftă micul dejun și începuse să-i primească pe curierii care soseau în mare grabă din Memfis, aproape din sfert în sfert de ceas. Cu toții spuneau același lucru: că marii preoți și câțiva nomarhi se închiseseră, împreună cu Herhor și Mefres, în templul Ptah; că armata era plină de avânt, iar poporul în fierbere; că toți îl binecuvântau pe faraon și așteptau ordinul lui de atac.

Când, pe la ceasurile nouă, al patrulea curier spuse aceleași cuvinte, faraonul își încreți sprâncenele:

— Dar ce mai așteaptă? întrebă el. Să atace numaidecât!

Omul răspunse că nu venise încă grupul principal, cel care urma să atace templul și să spargă poarta de aramă.

Știrea aceasta nu-i plăcu faraonului. Clătină capul în semn de nemulțumire și trimise un ofițer la Memfis ca să grăbească atacul.

— Ce înseamnă tărăgănarea aceasta? întrebă el. Am crezut că voi fi trezit cu știrea că armata a ocupat templul. În asemenea împrejurări, graba e hotărâtoare.

Oșteanul plecă. În preajma templului Ptah nu se schimbase însă nimic. Mulțimea aștepta ceva, iar cei care erau așteptați nu ajunseseră încă la fața locului.

Se părea că, dintr-o poruncă necunoscută, se întârzia îndeplinirea voinței faraonului.

La ceasurile nouă dimineața, în fața micului palat în care stătea faraonul, se opri lectica reginei Nikotris. Regina pătrunse aproape cu forța în odaia fiului ei și, plângând, i se aruncă la picioare.

— Ce s-a întâmplat, mamă? o întrebă Ramses, ascunzându-și cu greutate nerăbdarea. Ai uitat că în tabără nu-i loc pentru femei?

— Astăzi nu mă voi mișca de lângă tine. Nu te voi părăsi nicio clipă! strigă ea. E drept că ești fiul zeiței Isis și că ea te ocrotește, dar aș muri de neliniște dacă te-aș ști singur.

— Mă amenință vreo nenorocire? întrebă faraonul în glumă.

— Preotul care cercetează mersul stelelor, mărturisi regina plângând, a mărturisit uneia din slujitoare că dacă astăzi, că dacă ziua de azi o vei petrece cu bine, vei trăi și vei domni o sută de ani.

— Aha! Și unde-i preotul care îmi cunoaște soarta?

— A fugit la Memfis, răspunse regina.

Faraonul rămase pe gânduri, apoi zise, râzând:

— Așa cum libienii aruncau cu pietre asupra noastră la Lacurile Sodice, tot așa și preoții ne trimit azi amenințări. Fii liniștită, mamă! Vorbăria, chiar a preoților, e mai puțin primejdioasă decât pietrele și săgețile.

De la Memfis sosi în goană un nou curier, cu știrea că totul merge bine, dar că mulțimea încă nu era gata.

Pe fața frumoasă a faraonului se iviră semnele mâniei. Tutmozis, dorind să-l liniștească, îi spuse:

— Mulțimea nu