torță în mână. Se opri în fața porții templului și, cu un glas puternic, începu să vorbească mulțimii:

— Știți voi, oameni buni, ce fac marii preoți și nomarhii aici în templu? Se sfătuiesc, vrând să-l silească pe faraon să ia din hrana muncitorilor câte o turtă de orz pe zi, iar asupra țăranilor să apese o nouă povară, o dare de o drahmă pe cap de om.

— Și, credeți-mă ce vă spun, faceți o mare prostie și o nemernicie stând așa cu mâinile încrucișate. Trebuie să prindem șobolanii ăștia din temple și să-i dăm pe mâna faraonului, stăpânul nostru, împotriva căruia ei, nelegiuiții, uneltesc! Căci dacă măritul nostru stăpân va fi silit să se plece în fața sfatului capetelor rase, cine își va mai da silința să ușureze viața poporului cinstit?

— Așa e! se auziră voci în mulțime.

— Măritul stăpân a poruncit sa ni se dea ziua a șaptea drept odihnă.

— Să ni se dea pământ…

— Totdeauna a avut inimă milostivă pentru oamenii de rând! Vă aduceți aminte că, acum doi ani, i-a scos din temniță pe țăranii aduși în fața judecății pentru că ar fi năvălit asupra casei evreicei?

— Cu ochii mei am văzut acum doi ani cum a poruncit să fie bătut scribul care lua țăranilor dări nedrepte.

— Să trăiască în veci măritul nostru stăpân, Ramses al XIII-lea, ocrotitorul celor asupriți!

— Priviți, oameni buni, se auzi un glas de departe. Vitele se întorc singure de la pășune, ca și cum s-ar apropia seara.

— Lăsați vitele în pace! Hai să vedem ce fac preoții.

— Hei, voi de acolo! strigă o matahală de om, aflat lângă poarta templului. Deschideți-ne de bună voie, ca să ne încredințăm despre ce treburi țin sfat marii preoți și nomarhii!

— Deschideți! De nu, răsturnăm poarta!

— Ce ciudat, se auzi glasul de departe, păsările se pregătesc de culcare și nu-i decât amiază…

— Se petrece ceva în văzduh.

— O, zei! Noaptea se apropie, iară eu n-am adunat încă verdeață pentru prânz, zise o fată cuprinsă de uimire.

Vorbele acestea erau însă înecate de zarva puhoiului de oameni beți, ca și de zgomotul parilor izbiți în poarta de aramă a templului. Dacă mulțimea n-ar fi fost atât de atentă la cele din jur, ar fi băgat de seamă faptul neobișnuit ce se petrecea în natură. Soarele lucea, pe cer nu era nicio urmă de nor și totuși lumina se împuțina, iar o adiere răcoroasă se făcea tot mai simțită.

— Mai dați aici un par, încă unul! strigau cei care atacau templul. Poarta începe să slăbească!

— Izbiți tare! Încă o dată!

Zgomotul mulțimii era asemeni urletului furtunii. Pe alocurea, din sânul ei se desprindeau grupuri mici ce se alăturau atacatorilor. În cele din urmă, întreaga masă de oameni se îndreptă încet-încet spre zidurile templului.

Între timp, cu toate că nu era decât amiază, întunecimea sporea. În grădinile templului Ptah, începură să cânte cocoșii. Furia mulțimii devenise însă atât de cumplită, încât puțini luară seama la aceste schimbări.

— Priviți! strigă un cerșetor, se apropie ziua judecății. Zeii… Vru să mai spună ceva dar, izbit cu bâta în moalele capului, se prăvăli pe loc.

Pe zidurile templului porniră să se cațăre oameni goi, dar înarmați. Căpeteniile porunciră oștenilor să fie cu armele pregătite, siguri fiind că, în scurtă vreme, vor trebui să sprijine atacul mulțimii.

— Ce-o mai fi și asta? șopteau soldații, ridicând ochii spre cer. Nu se văd nori și totuși e întuneric ca pe vreme de furtună.

— Izbește! Sparge! strigau oamenii din fața templului. Zgomotul parilor răsuna tot mai des.

Atunci, pe terasa de deasupra porții se ivi Herhor, înconjurat de preoți și demnitari. Înaltul pontif purta odăjdii de aur și mitra lui Amenhotep, pe care se vedea șarpele regesc. Cercetă uriașa mulțime a poporului care înconjura templul și, aplecându-se asupra puhoiului de oameni care izbeau în porți, spuse:

— Oricine ați fi voi, dreptcredincioși sau păgâni, în numele zeilor vă cer să dați pace templului…

Zarva amuți dintr-o dată; nu se mai auzeau decât izbiturile parilor în poarta de aramă. În curând, însă, încetară și loviturile.

— Deschide poarta! strigă de jos omul cu statură uriașă. Vrem să ne încredințăm dacă uneltiți cumva vreo trădare împotriva stăpânului nostru.

— Fiule, răspunse Herhor, cazi cu fața la pământ și roagă-i pe zei să-ți ierte sacrilegiul.

— Roagă-i tu pe zei să te apere! strigă omul și, luând un bolovan, îl aruncă în sus, spre marele preot.

În acest timp, din fereastra pilonului țâșni o coloană subțire, lichidă, ce-l izbi drept în față pe uriaș. Acesta se clătină, dădu de câteva ori din mâini și se prăbuși. Oamenii din apropierea lui scoaseră un strigăt de groază, la care cei din rândurile mai îndepărtate, necunoscând întâmplarea, răspunseră prin râsete și blesteme.

— Dărâmați poarta! strigară apoi, și o ploaie de pietre zbură în direcția lui Herhor și a alaiului său.

Herhor înălță mâinile în sus. Iar când mulțimea amuți iarăși, marele preot spuse cu glas tare:

— Zei! Las sub ocrotirea voastră sfintele temple, împotriva cărora se ridică trădătorii și cei ce hulesc.

Iar peste o clipă, de undeva de deasupra templului, răsună un glas ca din altă lume:

— Îmi întorc fața de la poporul blestemat. Întunericul să cadă asupra pământului!

Se petrecu atunci un lucru cumplit: pe măsură ce glasul vorbea, soarele își pierdea strălucirea. Și, o dată cu ultimul cuvânt, se făcu beznă, ca noaptea. Pe cer luciră stelele, iar în locul soarelui rămase un inel negru, înconjurat de un cerc în flăcări.

Un țipăt neomenesc izbucni din o sută de mii de piepturi. Cei care asaltau poarta azvârliră parii, iar țăranii căzură cu fața la pământ.