care și fără veghea lor tot se mișcă? Nu mă supără înțelepciunea și nici credința lor, ci starea în care au adus Egiptul: țara se usucă de foame și se teme până și de cea mai mică amenințare din partea Asiriei. Preoții, însă, în ciuda înțelepciunii lor, nu numai că nu vor să mă ajute în înfăptuirea planurilor mele, ci mi se împotrivesc în chipul cel mai nerușinat. Îngăduie-mi, mamă, să le dovedesc că nu ei, ci eu sunt stăpânul moștenirii mele. Cu cei umili n-aș putea fi aspru, pe cei obraznici îi voi zdrobi în picioare. Ei știu lucrul acesta, dar încă nu le vine să creadă și, neavând forțe adevărate, vor să mă înspăimânte cu prorocirile lor mincinoase. E ultima lor armă, ultima lor scăpare. Când vor înțelege însă că nu mă tem de năluciri, se vor îmblânzi și atunci nicio piatră din templele lor nu va cădea, niciun inel din comorile lor nu va dispare. Îi. Cunosc bine: au astăzi atâta îndrăzneală pentru că eu sunt departe de ei. Dar când voi întinde brațul meu puternic, vor cădea cu fața la pământ și toată zarva aceasta se va sfârși, spre liniștea și bunăstarea tuturor.

Regina îmbrățișă picioarele faraonului și ieși liniștită, rugându-l totuși să-i respecte pe zei și să fie milostiv cu slujitorii lor.

După plecarea ei, faraonul îl chemă pe Tutmozis.

— Așadar, mâine, armata va ocupa templele, spuse el. Spune-le ofițerilor că voința mea este să nu se atingă nimeni de lucrurile sfinte și nici să ridice brațul asupra preoților.

— Nici chiar asupra lui Mefres și Herhor? întrebă Tutmozis.

— Nici chiar asupra lor, răspunse faraonul. Vor fi destul de pedepsiți când îi vor înlătura din demnitățile lor. Silindu-i să se aciuiască pe lângă învățații din temple, ca să se roage acolo și să cerceteze, netulburați, înțelepciunea.

— Va fi așa cum poruncești, luminăția-ta, cu toate că…

Ramses ridică un deget în sus, semn că nu voia să audă niciun fel de lămuriri. Apoi, ca să schimbe vorba, spuse zâmbind:

— Îți amintești, Tutmozis, de manevrele de la Pi-Bailos? Au trecut doi ani! Când mă mâniase atunci obrăznicia și lăcomia preoților, ți-ai fi putut închipui că mă voi răfui atât de curând cu ei? Dar sărmana Sara! Dar micuțul meu fiu! Cât era de frumos! Pe fața faraonului alunecară două lacrimi. De n-aș fi fiul zeilor milostivi și mărinimoși, prin grele clipe ar trece mâine dușmanii mei. Câte umilințe m-au făcut să îndur! De câte ori plânsul mi-a umbrit ochii!

Capitolul XXVI

 

 

În ziua de douăzeci Paofi, Memfisul părea a fi în mare sărbătoare. Încetase orice fel de muncă și nici chiar hamalii nu mai purtau poveri. Mulțimea se revărsase toată în piețe și pe străzi, ori se îmbulzea în jurul templelor, îndeosebi în jurul templului Ptah, care avea zidurile cele mai întărite. Înăuntru se aflau înalții demnitari și preoții cu Herhor și Mefres în frunte.

Armata se afla și în apropierea templelor, împrăștiată prin mulțime, ca să poată sta de vorbă cu oamenii fără a fi stingherită.

Printre ei, foiau nenumărați precupeți cu coșuri de pâine, cu ulcioare ori cu burdufuri pline de vin. Împărțeau totul pe degeaba. Când se nimerea câte unul să întrebe de ce nu cer bani, răspundeau că luminăția-sa faraonul își cinstește supușii, pe când alții spuneau:

— Mâncați și beți, dreptcredincioșilor egipteni, fiindcă nu se știe de vom mai apuca ziua de mâine! Aceștia erau oamenii preoțimii. Iscoade numeroase mișunau prin mulțime. Unii spuneau ascultătorilor cu glas tare că preoții se răscoală împotriva faraonului, vrând chiar să-l otrăvească pentru că făgăduise poporului ziua a șaptea de odihnă. Alții șopteau că faraonul a înnebunit și s-a înțeles cu străinii să nimicească templele și Egiptul. Cei dintâi îndemnau lumea să atace templele, în care preoții și nomarhii se sfătuiau cum să-i asuprească și mai mult pe meșteșugari și țărani. Ceilalți își exprimau temerea că de vor fi atacate templele, o mare nenorocire s-ar putea abate asupra oamenilor.

Cu toate acestea, nu se știe de unde, sub zidurile templului Ptah apărură câțiva pari zdraveni și niște grămezi de pietre.

Oamenii înstăriți din Memfis, care se plimbau prin mulțime, n-aveau nicio îndoială că tulburarea aceasta fusese pusă la cale. Scribii mărunți, străjile, căpeteniile cetelor muncitorești și oștenii travestiți nu mai făceau nicio taină din faptul că voiau să îndemne poporul la cucerirea templelor. Nici parastiții, cerșetorii, slugile templelor și preoții de rând nu izbuteau să înșele pe nimeni, fiindcă orice om cu judecată vedea bine cum ațâțau mulțimea.

Locuitorii din Memfis erau uimiți de purtarea preoților, ca și de faptul că înflăcărarea de ieri a mulțimii începea acum să scadă. Nu puteau înțelege ce se petrecea și nici cine era vinovat de toată tulburarea. Panica mai era sporită și de către niște oameni pe jumătate nebuni, care alergau goi pe străzi, zgâriindu-și trupul până la sânge și strigând:

— Nenorocire Egiptului! Necredința a întrecut orice măsură și se apropie ceasul judecății! Zeii își vor arăta puterea, pedepsind cutezanța celor nelegiuiți!

Armata stătea liniștită, așteptând ca mulțimea să năvălească în temple. Întâi fiindcă asta fusese porunca faraonului și apoi, cum căpeteniile bănuiau că preoții pregătiseră înăuntru capcane, preferau să piară în ele mulțimea, nu soldații. Și așa, aceștia urmau să aibă destul de furcă.

Mulțimea însă, cu tot îndemnul iscoadelor și cu tot vinul împărțit pe degeaba, șovăia. Țăranii se uitau să vadă ce fac meșteșugarii, meșteșugarii se uitau la țărani și așteptau cu toții, ceva.

Deodată, pe la ceasul unu după-amiază, dinspre străzile lăturalnice se revărsă spre templul Ptah un puhoi de oameni beți, înarmați cu topoare și drugi. Erau pescari, marinari greci, păstori, tâlhari libieni și chiar ocnași din minele din Turra. În fruntea lor pășea un muncitor de statură uriașă, cu o