— Tutmozis, îi spuse faraonul, nu sunt dator să dau socoteală de poruncile pe care le dau. Țin numai să vă încredințez că inima mea judecă mai adânc mersul faptelor. Dacă poporul atacă încă de pe acum templele, mâine va voi să pătrundă în ele. Dacă nu-l vom sprijini, va fi respins și, în orice caz, peste trei zile nu va mai fi în stare de fapte îndrăznețe. Iar dacă preoții ne trimit încă de pe acum soli, e semn că se simt slabi. În schimb, peste câteva zile s-ar putea să câștige o parte și mai mare din rândurile mulțimii.

Curajul și spaima sunt ca vinul în vas: scad pe măsură ce sunt deșertate și numai acela apucă să bea, care își întinde pocalul la timp. Dacă poporul astăzi e pregătit pentru atac, iar dușmanii sunt speriați, să nu mai stăm pe gânduri, deoarece, cum v-am mai spus, norocul ne poate părăsi peste câteva zile sau chiar să se întoarcă împotriva noastră.

— Și hrana se termină, adăugă vistiernicul. Peste trei zile mulțimea va trebui să se întoarcă la muncă, fiindcă nu mai avem cu ce s-o hrănim.

— Vezi! îi spuse faraonul lui Tutmozis. Eu însumi i-am poruncit căpeteniei străjii să potolească însuflețirea mulțimii. Dar dacă nu poate fi zăgăzuită, atunci trebuie să câștigăm. Luntrașul încercat nu luptă împotriva curentului ori a vuitului, ci le îngăduie să-l poarte în voia lor.

În clipa aceea, sosi știrea că poporul se năpustește împotriva străinilor, atacând pe greci, asirieni și mai ales pe fenicieni. Numeroase prăvălii fuseseră prădate și câțiva oameni uciși.

— Iată dovada că mulțimea nu trebuie întoarsă din drum! strigă faraonul mânios. Mâine, armata să se afle în apropierea templelor și să pătrundă numaidecât în ele, dacă poporul le atacă, ori dacă speriat de preoți dă înapoi. E adevărat că strugurii trebuie culeși în luna Paofi. Dar se află oare vreun grădinar pe lume care i-ar lăsa pe butuc dacă s-ar coace cu o lună mai devreme?

Am vrut, cum v-am spus, să întârzii mișcarea mulțimii până la terminarea pregătirilor noastre, dar dacă treaba nu poate fi amânată, să câștigăm de pe urma vântului prielnic și să înălțăm sus pânzele! Herhor și Mefres trebuie să fie întemnițați chiar mâine și aduși la palat. Iar cu Labirintul vom termina peste câteva zile.

Recunoscură cu toții că porunca faraonului era bună și se despărțiră admirându-i hotărârea și înțelepciunea. Până și căpeteniile militare mărturisiră că-i mai bine să te folosești de prilejul ce se ivește, decât să te tot pregătești pentru prilejul ce nu se va ivi niciodată.

Se făcuse noapte. Sosi în fugă al doilea curier de la Memfis, cu știrea că străjile izbutiseră să-i ocrotească pe străini, dar că mulțimea era furioasă și că nu se putea ști ce va face mâine.

Din clipa aceea, curierii începură să sosească unul după altul. Unii aduceau vestea că cete mari de țărani, înarmați cu topoare și bâte, se îndreaptă din toate părțile spre Memfis. Din alte părți, venea știrea că mulțimea din ținuturile Perne, Sohem și On fuge pe câmp, strigând în gura mare că mâine va fi sfârșitul lumii. Un curier aduse o scrisoare de la Hiram, care spunea că sosește curând. Altul anunță că oștenii templelor pătrund pe furiș în Memfis și, ceea ce era mai rău, că pâlcuri puternice, alcătuite din mulțime și unități militare, potrivnice fenicienilor și chiar faraonului, înaintează dinspre Egiptul de Sus.

„Până să ajungă ei aici, își spuse faraonul în gând, marii preoți vor fi în mâinile mele și voi avea și pâlcurile lui Nitager, care-au întârziat cu câteva zile.”

I se dădu, în sfârșit, de veste că oștenii prinseseră pe alocurea preoți travestiți, care încercaseră să pătrundă în palatul faraonului, desigur cu gânduri rele.

— Să fie aduși în fața mea, porunci faraonul râzând. Vreau să-i văd pe cei care au cutezat să nutrească gânduri rele față de mine.

Pe la miezul nopții, regina Nikotris ceru să fie primită de faraon.

Era palidă și tremura. Porunci oștenilor să plece și, rămânând singură cu faraonul, spuse plângând:

— Fiule, semnele sunt foarte rele.

— Aș fi vrut mai degrabă să aud vești sigure despre forțele și planurile dușmanilor mei.

— Astă-seară, statuia zeiței Isis din sanctuarul meu și-a întors fața la perete, iar apa din sfântul vas s-a făcut ca sângele.

— Asta înseamnă că în palat se află trădători. Nu sunt însă prea primejdioși, de vreme ce nu pot decât să mânjească apa și să întoarcă statuile cu fața la perete.

— Toți slujitorii noștri, poporul întreg e încredințat că, atunci când armata va pătrunde în temple, o mare nenorocire va cădea asupra Egiptului.

— O și mai mare nenorocire e obrăznicia preoților. Lăsați de tatăl meu, veșnic viu, să pătrundă în palat, își închipuie acum că au ajuns stăpânii lui. Dar, pe zei, eu ce voi mai fi, până la urmă, față de atotputernicia lor? Nu-mi e oare îngăduit să-mi cer drepturile de domnitor?

— Cel puțin… cel puțin, zise regina după o clipă de gândire, fii milostiv. Da, așa-i, drepturile trebuie să le dobândești, dar nu îngădui oștenilor să pângărească templele sfinte și să facă rău preoților. Nu uita că zeii, în mărinimia lor, sunt cei ce dăruiesc bucurie Egiptului, iar preoții, cu toate greșelile ce le au, căci cine nu greșește? aduc foloase neprețuite țării. Gândește-te că dacă i-ai sărăci și alunga, ai nimici înțelepciunea ce face ca statul nostru să fie mai presus ca altele.

Faraonul îi cuprinse amândouă mâinile, o sărută și-i răspunse zâmbind:

— Așa sunteți voi, femeile: exagerați întotdeauna! Tu, mamă, îmi vorbești de parcă aș fi căpetenia unor hicsoși sălbatici, iar nu faraon. Vreau eu răul preoților? Urăsc eu oare înțelepciunea lor, fie chiar și cea care nu ne aduce folos nici cât un uten, cum ar fi urmărirea stelelor,