Înspăimântați, demnitarii și nomarhii se duseră aproape cu toții la Memfis ca să-l roage pe faraon să-i scape de furia țăranilor răsculați. Cum însă Ramses al XIII-lea pe ei îi sfătuia să fie răbdători, iar pe de altă parte nu mustra mulțimea, nobilii începură să se sfătuiască cu preoții.

E adevărat că și Herhor tăcea ori îi îndemna tot la răbdare; ceilalți preoți însă, încredințau nobilimea că Ramses e nebun și-i vârau în cap că ar trebui înlăturat.

La Memfis, locuitorii erau împărțiți în două tabere. Necredincioșii, care beau, făceau zarvă și aruncau cu noroi în zidurile templelor și chiar asupra statuilor; și cei credincioși, în cea mai mare parte a lor bătrâni și femei, care se rugau pe străzi și strigau în gura mare că se apropie primejdia, rugându-se zeilor să-i salveze. Necredincioșii săvârșeau în fiecare zi câte un sacrilegiu; printre oamenii pioși, în schimb, se întâmplă zilnic ca vreun bolnav sau olog să se vindece. Dar, lucru ciudat, nici unii nici alții nu-și făceau rău unii altora, trăind în deplină înțelegere. Faptul venea de acolo că, în cele ce săvârșeau, erau îndrumați de către cei de sus.

Faraonul nu-și adunase încă toate trupele și nu strânsese toate dovezile împotriva preoților; de aceea, nu dăduse încă semnalul atacului asupra templelor. Se părea că și preoții așteaptă ceva. Se vedea însă bine că nu se mai simțeau tot atât de slabi ca în primele zile de după întrunirea stărilor. Chiar și Ramses cădea pe gânduri când i se raporta din toate părțile că țăranii de pe pământurile preoților nu se alătură aproape de loc celorlalți, ci își văd de munca lor.

„Ce-or fi însemnând toate astea? se întreba el. Își închipuie oare capetele rase că nu voi cuteza să mă ating de temple? Ori or fi având unele mijloace de apărare pe care eu nu le cunosc?”

În ziua de nouăsprezece Paofi, straja îl informă pe faraon că în noaptea trecută mulțimea începuse să strice zidurile ce înconjurau templul lui Horus.

— Voi ați poruncit să facă lucrul acesta? îl întrebă faraonul pe șeful pazei.

— Nu. S-a năpustit ea singură.

— Opriți-o cu binișorul. Opriți-o, zise faraonul. Peste câteva zile va putea face ce-i va plăcea. Acum, însă, să nu treacă la fapte prea violente. Ramses al XIII-lea, în calitatea lui de comandant suprem și de învingător în bătălia de la Lacurile Sodice, știa prea bine că mulțimea, o dată dezlănțuită, n-o va mai putea opri nimeni. Trebuia să nimicească sau să fie nimicită. Dacă templele nu se vor apăra, mulțimea ar putea să le vină de hac. Dar dacă vor încerca să se apere? În cazul acesta, mulțimea va fugi și în locul ei va trebui să vină armata, care, ce-i drept, era numeroasă, dar nu atât cât ar fi trebuit după socotelile faraonului. În afară de asta, Hiram nu se întorsese încă din Pi-Bast cu scrisorile ce dovedeau trădarea lui Herhor și a lui Mefres. Și, lucrul cel mai însemnat, preoții care erau de partea faraonului urmau să vină în ajutorul armatei de-abia în ziua de douăzeci și trei Paofi. În ce chip ar fi putut fi vestiți, în numeroasele și depărtatele temple în care se găseau? Și-apoi, nu era oare mai cuminte să înlăture orice legături cu ei, tocmai pentru a nu-i trăda?

Din toate aceste pricini nu voia Ramses al XIII-lea să fie atacate templele mai devreme.

Între timp însă, în ciuda voinței sale, fierberea crescuse. Lângă templul zeiței Isis, fuseseră uciși niște credincioși care vestiseră zile de cumpănă pentru Egipt, sau care, printr-o minune, își recăpătaseră sănătatea. În preajma templului Ptah, mulțimea se năpustise în timpul ceremoniei, îi bătuse pe preoți și sfărâmase corabia sfântă în care călătorea statuia zeului. Aproape în același timp, niște oameni, care veneau din Sohem și Anu, vestiră că acolo mulțimea pătrunsese în temple și că la Herau pângărise chiar Sanctuarul.

Spre seară, veniră aproape pe furiș, la palatul faraonului, un grup de preoți. Plângând, cucernicii proroci se prosternară la picioarele faraonului, cerându-i ocrotire pentru zei și temple. Întâmplarea aceasta, cu totul neașteptată, umplu inima lui Ramses de o bucurie nespusă și de o mândrie încă și mai mare. Le porunci preoților să se ridice și le răspunse binevoitor că oștile lui sunt totdeauna gata să apere templele, numai să fie chemate.

— Nu mă îndoiesc, spuse el, că răzvrătiții vor da înapoi, văzând că templele sunt ocupate de armată.

Preoții șovăiau.

— Luminăția-ta știe, răspunse cel mai bătrân dintre ei, că armata nu poate pătrunde nici chiar în curtea templelor. Trebuie dar să vedem și părerea marilor preoți.

— Bine, sfătuiți-vă, zise faraonul. Eu nu știu să fac minuni și din palatul meu nu pot apăra templele.

Preoții îl părăsiră întristați pe faraon, care, după plecarea lor, își chemă sfatul. Era încredințat că preoții se vor supune voinței lui și nici nu-i da prin gând că era vorba de un șiretlic, pus la cale de Herhor, ca să-l înșele.

Când demnitarii se strânseră în odaia sa, Ramses le spuse cu mândrie:

— Am vrut să ocup templele din Memfis abia în ziua de douăzeci și trei Paofi. Socot însă că-i mai bine să facem lucrul acesta mâine.

— Trupele noastre nu s-au adunat încă, îl vesti Tutmozis.

— Și nici scrisorile lui Herhor către asirieni nu le avem, adăugă marele scrib.

— Nu-i nimic, răspunse faraonul. Poporul să afle chiar mâine că Herhor și Mefres sunt trădători, iar nomarhilor și preoților le vom înfățișa dovezile peste câteva zile, când se va întoarce Hiram din Pi-Bast.

— Noua poruncă a luminăției-tale schimbă foarte mult planul dintâi, zise Tutmozis. Mâine nu vom putea ocupa Labirintul. Iar dacă templele din Memfis vor cuteza să reziste, nu avem nici măcar berbeci să le forțăm porțile.