— Nu-i adevărat! strigă Mefres.

— Întreabă-i pe oamenii ăștia, pe cine cred: pe tine ori pe mine? Eu mă aflu aici, fiindcă am găsit planurile în templul zeului Set; pe când tu ai pătruns prin mila nemuritorului Ptah, încheie Samentu râzând.

— Legați-l pe trădătorul și mincinosul acesta! strigă Mefres.

Samentu se trase câțiva pași înapoi. Scoase. Repede de sub veșmânt sticluța și, ridicând-o la gură, zise:

— Mefres, ai să rămâi prost până la moarte. Ești deștept numai când e vorba de bani.

Puse sticluța la gură și, în aceeași clipă, se prăbuși pe pardoseală.

Oamenii se năpustiră asupra lui, îl ridicară, dar le căzu din mâini, neînsuflețit.

— Aici să rămână, ca și ceilalți, spuse paznicul Labirintului.

Părăsiră apoi sala și închiseră cu grijă ușa tainică. În scurtă vreme, ieșiră cu toții din subteranele Labirintului.

Cum ajunse în curte, Mefres porunci preoților lui să pregătească lecticile de drum și, împreună cu Lykon, care continua să doarmă, porni spre Memfis.

Uluiți încă de ciudata întâmplare, paznicii Labirintului se uitau când la însoțitorii lui Mefres, care dispăreau în norii galbeni de praf ai drumului, când unul la altul.

— Nu pot crede, spuse marele paznic al Labirintului, că vreun om a putut pătrunde în zilele noastre în subterane.

— Uiți că numai astăzi au făcut-o trei? întrebă unul dintre preoții mai tineri, uitându-se la el pe sub sprâncene.

— Da, da, așa-i! răspunse marele preot. Zeii mi-au întunecat oare mintea? adăugă el, frecându-și fruntea și strângând amuleta ce-i atârna pe piept.

— Dintre care doi au fugit, continuă preotul cel tânăr, ticălosul Lykon și marele preot Mefres.

— De ce nu mi-ai spus asta acolo, în subterane! izbucni preotul.

— De unde era să știu eu ce se va întâmplă?

— Vai mie! strigă marele preot. Ar trebui să fiu un biet paznic al Labirintului, iar nu căpetenia lui. Am fost înștiințați că cineva se furișează în Labirint și n-am vestit lucrul acesta. Iar acum, i-am lăsat să plece pe doi dintre cei mai primejdioși, care vor aduce aici pe oricine le va plăcea. O, vai mie!

— Nu trebuie să te lași doborât de deznădejde, îi spuse alt preot. Legea noastră e limpede. N-ai decât să trimiți la Memfis patru sau șase din oamenii noștri, împuterniciți cu cele de cuviință. De celelalte vor răspunde numai ei.

— Eu însă mi-am pierdut mintea! se văicări marele preot.

— Ce-a fost, a fost, îl întrerupse preotul mai tânăr, nu fără batjocură. Un lucru e limpede, cei care au pătruns în subterane și au umblat prin ele ca la ei acasă, oamenii aceștia nu mai pot trăi.

— Alegeți dar șase oameni din străjile noastre.

— Da, așa trebuie să se întâmple, întăriră și ceilalți preoți.

— Cine știe dacă Mefres n-a fost înțeles cu Herhor? șopti careva.

— Ajunge! strigă marele preot. Dacă îl vom găsi pe Herhor în Labirint, vom face așa cum cere legea. Dar nu ne e îngăduit să bănuim pe nimeni. Scribii să pregătească hotărârile împotriva lui Mefres și Lykon, cei aleși să-i urmărească cât mai repede, iar voi înmulțiți străjile. Trebuie, de asemenea, cercetat și văzut pe unde a pătruns Samentu. Deși sunt încredințat că nu se va găsi nimeni să-i calce pe urme atât de repede.

Peste câteva ceasuri, șase oameni plecară spre Memfis.

Haosul domnea în Egipt încă din ziua de optsprezece Paofi. Legăturile fuseseră întrerupte între partea de jos și cea de sus a statului, comerțul încetase, pe Nil nu pluteau decât vasele de pază, iar drumurile gemeau de trupele ce se îndreptau spre orașele cu temple vestite.

Pe ogoare lucrau numai țăranii care aparțineau preoților. Pe pământurile dregătorilor, ale nomarhilor și mai cu seamă ale faraonului, inul nu fusese strâns, trifoiul rămăsese neatins, iar strugurii n-avea cine să-i culeagă. Țăranii nu făceau nimic, ci, hoinărind în bande, cântau, mâncau, beau și-i amenințau când pe preoți, când pe fenicieni.

În orașe prăvăliile erau închise, iar meșteșugarii rămași fără lucru vorbeau zile în șir despre cele ce frământau țara. Faptele îngrijorătoare nu erau noi pentru Egipt; de data aceasta, însă, părea că se vor petrece lucruri atât de amenințătoare, încât cei ce strângeau birurile și chiar judecătorii începură să se ascundă, cu atât mai mult cu cât paznicii priveau cu multă îngăduință fărădelegile săvârșite de poporul de rând.

Părea, de asemeni, ciudat și belșugul alimentelor și al vinului. În cârciumi, mai ales în cele feniciene, atât în Memfis cât și prin nomuri, putea să mănânce și să bea cine voia și cât voia, în schimbul unei plăți aproape neînsemnate, sau chiar pe degeaba.

Se spunea că luminăția-sa faraonul dăruia poporului un ospăț ce avea să se prelungească timp de o lună.

Din pricina comunicațiilor anevoioase și chiar întrerupte, orașele nu prea știau ce se petrece în vecinătatea lor. Numai faraonul și, încă și mai bine decât el, preoții își dădeau seama de situația în care se afla țara, și anume de ruptura dintre Egiptul de Sus și Egiptul de Jos, dintre Teba și Memfis. La Teba cârmuia casta preoților, la Memfis faraonul. La Teba se spunea că Ramses al XIII-lea a înnebunit și vrea să vândă Egiptul fenicienilor; la Memfis se zvonea că preoții vor să-l otrăvească pe faraon și să-i aducă în țară pe asirieni.

Poporul de rând, atât cel din partea de miazănoapte a țării cât și cel din miazăzi, ținea cu Ramses. Era însă o forță șovăitoare. Când cuvânta trimisul faraonului, țăranii erau gata să se năpustească asupra templelor și să-i ciomăgească pe preoți; dar când se ivea vreo procesiune de-a preoților, cădeau cu fața la pământ și înmărmureau, ascultând vestirea unor urgii