și că va scăpa de acolo, numai să se liniștească puțin. Celălalt Însă, nebunul, nu asculta de glasul judecății, ci dimpotrivă, îl răpunea încetul cu încetul pe potrivnicul său lăuntric.

O, de s-ar putea ascunde în vreuna din coloane! Atunci n-ar avea decât să-l caute. Nu l-ar găsi nimeni, iar el, trăgând un somn zdravăn, și-ar recăpăta stăpânirea de sine.

„Ce mi se poate întâmplă? se gândi el iar, dând din umeri. De m-aș liniști numai, încolo… pot să alerge după mine prin tot Labirintul. Ca să-mi taie toate drumurile, ar avea nevoie de câteva mii de oameni, iar ca să descopere în care anume sală mă aflu, le-ar trebui o adevărată minune. Să zicem, însă, că m-au prins. Mare ispravă! Iau sticluța asta, o apropii de gură și într-o clipă fug acolo unde nimeni nu mă mai poate prinde. Nici chiar zeii.”

Dar, în ciuda acestor chibzuieli, fu cuprins din nou de o spaimă atât de cumplită, încât pentru a doua oară stinse torța și, tremurând din tot trupul și clănțănind din dinți, se trânti la picioarele unei coloane.

„Cum a fost cu putință? Cum a fost cu putință să intru aici? se mustra el. Nu mai aveam oare ce mânca, nici pe ce să dorm? Nici vorbă că am fost descoperit. Labirintul are doar o mulțime de paznici ageri ca dulăii și numai un copil sau un smintit își poate închipui că-i înșală. Avuția! Puterea! Unde-i comoara care să merite să-ți dai o zi din viață? Și iată că eu, om în toată firea, m-am încumetat…”

I se păru că aude o ciocănitură grea. Se ridică repede și, în fundul sălii, zări o lumină.

Da! O lumină adevărată, nu o închipuire. În capătul îndepărtat al unui perete, se vedea o ușă deschisă, prin care chiar în clipa aceea intrau, cu băgare de seamă, câțiva oameni înarmați și care purtau torțe.

La ivirea lor. Preotul simți un fior rece în picioare, în inimă. În cap. Acum nu era numai descoperit, ci și urmărit. Împresurat.

Cine l-a putut trăda? Un singur om. Se înțelege, tânărul preot al zeului Set, pe care-l inițiase destul de amănunțit în planurile sale. Ca să nimerească singur drumurile Labirintului, trădătorul ar fi avut nevoie de o lună întreagă; în înțelegere cu paznicii, i-a putut da de urmă chiar într-o zi.

În clipa aceea, preotul încercă simțămintele prin care trec cei osândiți la moarte. Îl părăsi orice teamă, fiindcă spaima sa închipuită se spulberă în fața torțelor adevărate. Și nu numai că-și recăpătă toată stăpânirea de sine, ci i se păru chiar că era cu mult mai presus decât oricare altă ființă. O clipă, și nu va mai fi amenințat de nicio… de nicio primejdie!

Gândurile îi treceau prin cap cu iuțeala și limpezimea fulgerului. Își aminti întreaga lui viață: muncă, primejdii, nădejdi, ambiții și toate i se părură o nimica toată. La ce mai slujea, în clipa aceea, să fii chiar faraon sau să ai nestematele tuturor comorilor regale?

„Totul nu-i decât deșertăciune, pulbere, și, mai rău chiar, amăgire. Un singur lucru e mare și adevărat – moartea.”

Între timp, oamenii eu torțe, tot cercetând cu băgare de seamă coloanele și ungherele, ajunseseră la jumătatea uriașei săli. Preotul le vedea ascuțișurile lucioase ale sulițelor și înțelegea că șovăie, că înaintează cu teamă, fără tragere de inimă. La câțiva pași în urma lor, venea încă o ceată, luminată de o singură torță.

Samentu nu se simțea pornit împotriva lor, ci numai curios: cine l-a trădat? Și nici asta nu-l neliniștea prea mult. Mult mai însemnată i se părea întrebarea: de ce trebuie omul să moară. Și de ce s-a născut? Fiindcă în fața morții, viața întreagă, oricât de lungă și de bogată în fapte ar fi fost, se scurtează atât de mult, încât ți se pare că n-a ținut decât o clipă dureroasă.

— Pentru ce toate acestea? Cui folosesc ele?

Dar îl trezi glasul unuia din oamenii înarmați.

— Aici nu-i și nici nu poate fi cineva! Se opriră cu toții.

Samentu simțea simpatie pentru oamenii aceștia care nu voiau să meargă mai departe și inima bătu mai tare în el.

Încet, se apropie și ceata a doua, vorbind aprins.

— Cum poți bănui, mărite preot, că cineva a pătruns aici? se auzi un glas tremurând de mânie. Doar toate intrările sunt păzite, mai ales acum. Și chiar de s-ar fi furișat, numai ca să moară de foame…

— Și totuși, privește-l pe Lykon, răspunse alt glas. Dă semne de parcă dușmanul s-ar afla aici, aproape.

„Lykon? gândi Samentu. Ah, e grecul care seamănă cu faraonul. Dar ce văd? Mefres l-a adus aici!”

În clipa aceea, Lykon se năpusti prin somn înainte și se opri în fața coloanei în dosul căreia se ascunsese Samentu. Oamenii înarmați alergară după el și, la lumina torțelor, zăriră silueta neagră a preotului.

— Cine-i? strigă căpetenia lor, cu glas răgușit.

Samentu înaintă câțiva pași. Apariția lui făcu o impresie atât de puternică, încât oamenii care purtau torțe se dădură înapoi. Ar fi putut trece printre oamenii aceștia înspăimântați fără ca nimeni să-i stea împotrivă. Dar preotul nu se mai gândea la fugă.

— Vedeți, omul meu atoateștiutor nu s-a înșelat! strigă Mefres întinzând mâna. Iată trădătorul!

Samentu se apropie de el, zâmbind, și-i spuse:

— Te-am cunoscut după strigăt, Mefres. Când nu poți fi șarlatan, ești doar nerod. Cei de față înmărmuriră. Samentu continuă să vorbească cu o liniște batjocoritoare. Adevărul e că acum ești și șarlatan și nerod. Șarlatan, pentru că vrei să-i convingi pe paznicii Labirintului că ticălosul ăsta are darul prorocirii, iar nerod, pentru că îți închipui că te cred. Mărturisește mai bine, din capul locului, că în templul Ptah se află planurile