— De! își spuse preotul. Luminăția-sa, faraonul, ar putea să-mi dăruiască jumătate din comorile astea sau măcar să-l facă nomarh pe fiul meu! Și îl va face negreșit, fiindcă-i un domnitor mărinimos. Iar mie mi se cuvine pe puțin templul lui Amon din Teba.

După ce termină cu sala de jos, se întoarse în tezaur, de unde pătrunse în sala de sus. Aici, de asemeni, se găseau inscripții pe ziduri, coloane numeroase, iar în ele vase cu șnururi și pietricele, ce făceau explozie când li se dădea foc.

Samentu tăie șnururile, scoase vasele din interiorul coloanelor, apoi înfășură bine, într-o cârpă, puțin nisip cenușiu.

Ostenit, se așeză jos. Arsese șase torțe; noaptea era, desigur, pe sfârșite.

„Nu mi-aș fi închipuit niciodată, își mărturisi el în gând, că preoții de aici au o pulbere atât de neobișnuită. Și când te gândești că pot fi aruncate în aer toate fortărețele asiriene cu ajutorul ei! De! Nici noi nu destăinuim totul discipolilor noștri.”

Obosit cum era, se porni pe visuri. Era sigur că va ocupa cea mai înaltă demnitate din stat, mai mare chiar decât a lui Herhor. Ce va face atunci? Nespus de multe, îi va învăța pe urmași și le va lăsa avere. Se va strădui să afle tainele templelor, ceea ce lui îi va aduce o putere nemărginită, iar Egiptului superioritate de netăgăduit asupra Asiriei. Faptul că tânărul faraon își bate joc de zei, va înlesni statornicirea credinței într-un singur zeu, de pildă Osiris și alipirea Feniciei, Iudeii, Greciei și Libiei la Egipt.

Vor începe, în același timp, lucrările la canalul ce va lega Marea Roșie de Marea Mediterană. Când de-a lungul canalului se vor construi fortărețe și vor fi concentrate numeroase trupe, tot comerțul cu popoarele necunoscute din răsărit și apus va ajunge în mâinile Egiptului.

Ar trebui de asemenea, ca Egiptul să aibă o flotă a sa, cu corăbieri egipteni. Dar, mai presus de orice, trebuie strivită Asiria, care pe an ce trece devine tot mai primejdioasă. Trebuie să se pună capăt huzurului și lăcomiei preoților. N-au decât să fie înțelepți, să se bucure de bunăstare, dar să slujească statul, nu să-l stoarcă, așa cum fac astăzi, în folosul lor.

„Nu mai târziu de luna Hator, voi fi atotputernic! Tânărul faraon ține prea mult la femei și la armată, ca să se mai îngrijească de cârmuirea țării. Iar dacă nu va avea fii, atunci fiul meu, fiul meu…”

Se trezi. Arsese încă o torță; era timpul sa părăsească subteranele Labirintului. Se ridică, luă coșul și părăsi sala de deasupra tezaurului.

„N-am nevoie de ajutoare, gândi el, zâmbind. Am făcut totul cu mâna mea… eu singur… preotul disprețuit al zeului Set!”

Trecuse prin câteva zeci de încăperi și coridoare, când deodată se opri. I se păruse că, pe pardoseala sălii în care intrase, se zărea o dâră subțire de lumină. Într-o clipă, fu cuprins de o spaimă atât de cumplită, încât stinse torța. Dar dispăruse și dâra de lumină de pe pardosea. Își încordă auzul, dar n-auzea decât zvâcniturile sângelui în tâmple.

— Mi s-a părut! șopti el.

Cu mâinile tremurânde, scoase din coș un mic vas, în care ardea mocnit o bucată de iască, și aprinse torța din nou.

„Sunt tare somnoros!” gândi el.

Se uită prin sală și se apropie de zidul cu ușa ascunsă. Apăsă pe locul unde trebuia, dar ușa nu se deschise. Apăsă încă o dată și încă o dată, dar tot degeaba.

„Ce înseamnă asta?” își zise el mirat.

Uitase de dâra de lumină. I se întâmplă un lucru neobișnuit, uimitor. Deschisese în viața lui sute de uși tainice ba chiar, și aici, în Labirint, încât de data asta nu putea înțelege ce se întâmplă.

Și din nou fu cuprins de spaimă. Începu să gonească de la un perete la altul, încercând peste tot ușile tainice. În sfârșit „una cedă. Răsuflă adânc. Se găsea într-o sală uriașă, plină, ca de obicei, de coloane. Torța o lumina numai în parte, restul încăperii uriașe pierzându-se într-un întuneric apăsător.

Bezna, mulțimea coloanelor și mai ales faptul că nu cunoștea sala, îi dădu curaj. În mintea lui licări scânteia unei nădejdi copilărești: i se părea că dacă el nu cunoștea locul acela, nici altcineva nu-l putea cunoaște, nimeni nu va nimeri până acolo.

Se mai liniști puțin și, simțind că i se moaie picioarele, se așeză. Sări însă din nou în picioare și începu să se uite în jur, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze dacă era cu adevărat amenințat de vreo primejdie și de unde anume, din ce ungher întunecos s-ar fi putut năpusti asupră-i.

Ca nimeni altul în Egipt, era obișnuit să rătăcească în întuneric, prin subterane. Trecuse de atâtea ori prin asemenea clipe de spaimă! Ceea ce simțea încă, acum, era cu totul altceva, un simțământ atât de cumplit, încât se temea să-i spună pe nume.

În cele din urmă, după o mare sforțare, izbuti să-și adune gândurile.

— Dacă în adevăr am văzut lumină, dacă în adevăr ușa a fost închisă de cineva. Înseamnă că am fost trădat. Ce va fi mai departe?

„Moartea!” șopti. Un glas, ascuns undeva în fundul sufletului lui.

— Moartea?

Fața i se broboni de sudoare, răsuflarea i se opri. Și, deodată, fu cuprins de o spaimă nebună. Începu să alerge prin sală și să izbească în pereți cu pumnii, căutând ieșirea. Uitase unde se afla și cum de ajunsese acolo. Se rătăcise, nemaiputându-se orienta nici cu ajutorul amuletelor.

Fără să vrea, își dădu seama că în el. Sălășluiesc doi oameni: unul aproape nebun, celălalt liniștit și înțelept, înțeleptul își spunea că totul poate fi doar o nălucire, că nimeni nu-l descoperise, nimeni nu-l căuta