Grecul dădu la o parte blidul și începu să mormăie:

— Blestemată fie ziua în care picioarele mele au atins pământul vostru! Ar fi fost mai bine să trudesc în mână și să fiu bătut cu nuiaua.

— Pentru asta nu-i niciodată prea târziu, spuse Herhor cu asprime.

Grecul amuți. Și, deodată, văzând în mâna lui Mefres un glob. Negru de cristal, începu să tremure. Păli, privirea i se tulbură, pe față i se iviră broboane mari de sudoare. Ochii lui erau pironiți într-un singur punct, ca și cum ar fi fost țintuiți de globul de cristal.

— Doarme, șopti Mefres. Nu ești uimit?

— Nu se preface?

— Pișcă-l, înțeapă-l, opărește-l! îl îndemnă Mefres.

Herhor scoase de sub veșmântul lui alb un stilet și se repezi, ca și cum ar fi vrut să-l lovească între ochi. Dar grecul nu se clinti și nici chiar pleoapele nu-i tremurară.

— Privește aici, porunci Mefres, apropiind globul de fața lui Lykon. Îl vezi pe cel care a răpit-o pe Kama?

Grecul se smuci de pe scaun, cu pumnii strânși și cu spume la gură.

— Lăsați-mă! strigă el cu vocea răgușită. Lăsați-mă să-i sorb sângele!

— Unde-i acum? întrebă Mefres.

— Într-un mic palat, înspre grădina de pe malul apei celei mai apropiate. E… cu o femeie frumoasă… șopti Lykon.

— Se numește Hebron și e soția lui Tutmozis, spuse Herhor. Trebuie să recunoști, Mefres, că nu-i nevoie de o îndoită putere a văzului ca să știi lucrul acesta.

Mefres își supse buzele subțiri.

— Dacă nu crezi, îți voi arăta lucruri și mai cumplite. Lykon, găsește-l acum pe trădătorul care caută drumul tezaurului.

Grecul, adormit, privea cu încordare în globul de cristal și după o clipă spuse:

— Îl văd… E îmbrăcat în haine de cerșetor…

— Unde se află?

— E culcat în curtea unui han, ultimul înainte de Labirint. Stă acolo de dimineață.

— Cum arată?

— Are barba și părul roșcat.

— Acum ce mai zici? îl întrebă Mefres pe Herhor.

— Ai iscoade bune, fu răspunsul lui Herhor.

— Labirintul, în schimb, e prost păzit! zise Mefres mânios. La noapte mă voi duce acolo, ou Lykon, ca să-i înștiințez pe paznici. Dar, dacă voi izbuti să salvez tezaurul zeilor, vei îngădui să devin eu paznicul lui?

— Cum dorești, spuse Herhor cu nepăsare. Iar în sinea lui, adăugă: „Prea cuviosul Mefres începe, în sfârșit, să-și arate colții și ghearele. Vrea să fie, nici mai mult nici mai puțin, paznic al Labirintului. Iar pe iscoada lui, Lykon, l-ar vrea faraon!

Pentru a astupa lăcomia ajutoarelor mele, zeii ar fi trebuit să facă nu un singur Egipt, ci zece.”

După ce părăsiră subteranele, Herhor se întoarse, în miez de noapte, pe jos, la templul zeiței Isis, unde locuia. Mefres porunci să se pregătească două lectici cu cai. Într-una, câțiva preoți tineri îl așezară pe Lykon, care dormea cu capul învelit într-un sac, iar în cealaltă se urcă Mefres, singur; înconjurați de câțiva călăreți, porniră în trap spre Fayum.

***

În noaptea de paisprezece spre cincisprezece Paofi, marele preot Samentu, potrivit făgăduielii făcute faraonului, pătrunse în Labirint, printr-un coridor știut numai de el. Avea la el mai multe torțe, dintre care una era aprinsă, iar în spate purta un coș nu prea mare, cu unelte. Se strecura nespus de lesnicios dintr-o sală într-alta, dintr-un coridor într-altul; printr-o singură atingere, mișca blocurile de piatră ale coloanelor și pereților, unde se aflau ușile secrete. Uneori șovăia. Atunci descifra semnele tainice de pe pereți și le compara cu semnele de pe amuletele ce le purta la gât.

După o jumătate de ceas de umblet, ajunse la tezaur, unde, mutând o lespede din pardosea, pătrunse în sala de dedesubt. Era o sală joasă, dar încăpătoare, al cărei tavan se sprijinea pe o mulțime de coloane, scurte și groase. Samentu lăsă coșul jos și, aprinzând două torțe, începu să descifreze la lumina lor inscripțiile de pe ziduri.

„Cu toată înfățișarea mea pocită, glăsuia o inscripție, sunt cu adevărat fiul zeilor. Mânia mea-i cumplită. În văzduhul necuprins, mă prefac în foc și fulgere. Ferecat, sunt trăsnet nimicitor și nu se află pe lume clădire să-mi stea în cale. Numai apa sfințită mă poate îmblânzi; ea îmi ia puterile. Mânia mi se aprinde tot atât de iute din flăcări, cât și din cea mai mică scânteie.

În fața mea, totul se prăbușește. Sunt ca și Tyfon, care răstoarnă copacii cei mai înalți și clintește stâncă”.

„Într-un cuvânt, își mărturisi Samentu, fiecare templu cu taina lui, necunoscută celorlalte!”

Deschise apoi o coloană, de unde scoase un vas mare. Capacul vasului, lipit cu ceară, avea o deschizătură prin care trecea un șnur lung și subțire, terminat nu se știe unde, înăuntrul coloanei. Preotul rupse o bucățică din șnur, o apropie de torță și-și dete seama că arde nespus de repede și cu un fel de sâsâit. Scoase cu băgare de seamă capacul și văzu că înăuntrul vasului se afla un soi de nisip și de pietricele de culoare cenușie. Scoase câteva din ele și, dându-se mai la o parte, apropie torța. Într-o clipă, izbucni o vâlvătaie, iar pietricelele se topiră, lăsând un fum gros și un miros neplăcut. Mai scoase apoi încă puțin nisip cenușiu, îl presără pe pardosea, puse la mijloc o bucată de șnur și, peste toate astea, așeză un bolovan greu. Apropie apoi torța; șnurul porni să ardă mocnit, iar după o clipă, în mijlocul flăcărilor, piatra sări în sus.

— L-am prins pe fiul zeilor, spuse preotul zâmbind. Tezaurul nu se va prăbuși.

Trecu așa de la o coloană la alta, le deschise și scoase vasele ascunse înăuntrul lor. Fiecare vas avea șnurul lui, pe care Samentu