Nitager i s-a poruncit să vină, cât mai grabnic, cu trupe proaspete, ca și cum aici n-ar fi fost destule.

— Comunicațiile dintre Egiptul de Jos și cel de Sus au fost întrerupte începând de ieri, vorbi la rândul lui nomarhul din Aa. Drumurile sunt păzite de armată, iar galerele măritului faraon scotocesc orice corabie ce plutește pe Nil.

— Ramses al XIII-lea nu-i „mare”, îl întrerupse Mefres pe un ton sec, deoarece n-a primit până acum coroanele din mâinile zeilor.

— Toate acestea sunt lucruri mărunte, spuse marele judecător. Mai rea decât toate e însă trădarea. Am vești sigure că numeroși preoți mai tineri îl sprijină pe faraon, înștiințându-l de tot ce se întâmplă.

— Sunt și dintre aceia care au făgăduit să înlesnească armatei ocuparea templelor, adăugă Herhor.

— Cum? Să intre armata în temple? întrebă nomarhul din Sebes.

— Cel puțin aceasta e porunca primită pentru ziua de douăzeci și trei ale lunii, răspunse Herhor.

— Și cucernicia-ta poate vorbi cu atâta liniște? întrebă nomarhul din Ament.

Herhor ridică din umeri. Nomarhii începură să se cerceteze cu privirea unul pe altul.

— Nu mai înțeleg nimic! spuse în sfârșit nomarhul din Aa, aproape mânios. Templele au de-abia câteva sute de soldați, preoții trădează, faraonul ne taie drumul spre Teba și îndeamnă mulțimea la răscoală, iar marele Herhor vorbește despre toate acestea de parcă ne-ar pofti la un ospăț. Să ne apărăm, dacă mai e cu putință, sau…

— … Să ne supunem „măritului” faraon? întrebă Mefres batjocoritor. Pentru treaba asta nu va fi niciodată prea târziu!

— Dar noi am vrea să știm câte ceva despre mijloacele de apărare ce le avem, îndrăzni nomarhul din Sebes.

— Zeii îi vor apăra pe credincioși, răspunse Herhor.

Nomarhul din Aa își frângea mâinile.

— Dacă-i vorba să-mi deschid inima, trebuie să vă spun că și pe mine mă uimește nepăsarea voastră, spuse marele judecător. Aproape toată mulțimea ne e potrivnică.

— Mulțimea-i ca orzul în lan: se apleacă încotro bate vântul, zise Herhor.

— Dar armata?

— Ce armată nu cade cu fața la pământ în fața lui Osiris?

— Știu, îl întrerupse nomarhul din Aa, nerăbdător, dar nu-l văd nici pe Osiris și nici vântul acela care poate întoarce mulțimea de partea noastră. În schimb, faraonul încă de pe acum a momit-o de partea lui cu făgăduieli, iar mâine îi va face daruri.

— Mai puternică e spaima decât făgăduielile și darurile, răspunse Herhor.

— Și de ce i-ar fi frică? De cei trei sute de oșteni ai noștri?

— O să le fie frică de Osiris.

— Dar unde-i Osiris? întrebă, ieșindu-și din fire, nomarhul din Aa.

— O să-l vedeți cu toții. Și va fi fericit acela care în ziua aceea va fi orb. Herhor rostise cuvintele acestea cu o atât de desăvârșită liniște, încât o tăcere grea coborî peste adunare.

— La urma urmelor, ce vom face? întrebă după o clipă marele judecător.

— Faraonul vrea ca norodul să atace templele în ziua de douăzeci și trei Paofi, spuse Herhor. Noi va trebui să facem însă totul, pentru ca atacul să aibă loc în ziua de douăzeci.

— O, zei veșnic vii! strigă din nou nomarhul din Aa, ridicându-și mâinile. De ce trebuie să atragem chiar noi nenorocirea asupra capetelor noastre, și încă _mai devreme cu două zile?

— Ascultați-l pe Herhor, spuse Mefres cu glas poruncitor, și faceți tot ce vă stă în putință ca atacul să aibă loc în ziua de douăzeci Paofi, dimineața.

— Dar dacă ne vor înfrânge într-adevăr? întrebă judecătorul.

— Dacă minunile lui Herhor nu vor fi de ajuns, atunci îi voi chema eu însumi pe zei în ajutor, spuse Mefres, în ochii căruia luciră scântei ce nu prevesteau nimic bun.

— Da, spuse marele judecător, voi, marii preoți, aveți taine pe care nu ni le puteți împărtăși nouă. Vom face deci ce porunciți. Vom face ca atacul să aibă loc în ziua de douăzeci. Dar, băgați bine de seamă, sângele nostru și al copiilor noștri va cădea asupra capetelor voastre…

— Să cadă!

— Așa să fie! strigară într-un singur glas cei doi mari preoți. Apoi, Herhor încheie: de zece ani cârmuim statul și în tot acest răstimp nimeni dintre voi n-a avut de suferit nimic din partea noastră, iar fiecare făgăduială a fost împlinită. Mai așteptați deci câteva zile și nu vă pierdeți credința: veți vedea puterea zeilor și vă veți primi răsplata.

Puțină vreme după aceea, nomarhii își luară rămas bun de la preoți, fără să încerce măcar a-și ascunde tristețea și neliniștea. Rămaseră numai Herhor și Mefres.

După o tăcere îndelungată, Herhor spuse:

— Da, Lykon a fost bun, câtă vreme s-a prefăcut a fi nebun. Dar ca să-l putem da drept Ramses…

— Dacă s-a înșelat chiar mama lui, înseamnă că-i seamănă nespus de mult. Și ca să stea pe tron și să spună câteva vorbe celor din jur, nu va fi mare lucru. De altminteri, vom fi și noi pe aproape.

— E un măscărici tare mărginit, oftă Herhor, frecându-și fruntea.

— E mai deștept decât milioane de alți oameni, fiindcă are o deosebită putere a văzului și poate aduce mari foloase statului.

— Îmi tot pomenești de nemaipomenita putere a văzului lui, spuse Herhor. Aș vrea să mă încredințez și eu, în sfârșit, de lucrul acesta.

— Vrei? îl întrebă Mefres. Să mergem. Dar, pe zei! Să nu pomenești nici inimii tale ce vei vedea.

Se coborâră în subteranele templului Ptah și intrară într-o pivniță încăpătoare, luminată de un opaiț. La lumina aceasta slabă, Herhor văzu un om care mânca la o masă. Omul purta tunica gărzii faraonului.

— Lykon, îi spuse Mefres, cel mai înalt demnitar al statului vrea să se încredințeze de însușirile