previn ruina fără ajutorul lor. Oamenii, chiar cei mai credincioși, sunt nesiguri, iar prezența lor ar putea stârni bănuiala câinilor de pază.

— Dacă nu te și urmăresc…

— Crede-mă, stăpâne, răspunse preotul ducând mâna la piept, ca să mă poată urmări ar trebui o adevărată minune. Orbirea lor e aproape copilărească. Simt ei de pe acum că-i cineva care ar vrea să pătrundă în Labirint; dar, nerozii, îndoiesc străjile la portițele știute, în timp ce eu singur, în timp de o lună, am descoperit trei noi intrări ascunse, pe care ori le-au uitat, ori nici nu le-au știut. Numai niște duhuri le-ar putea șopti despre pătrunderea mea în Labirint sau despre locul în care m-aș găsi. Altminteri, în trei mii de săli și coridoare e cu neputință să dea de mine.

— Samentu are dreptate, spuse Tutmozis. Poate că suntem mult prea prevăzători față de șoarecii ăștia.

— Nu vorbi așa, zise Samentu. Față de măritul faraon ei par, ce-i drept, un pumn de nisip din întinsul deșertului, dar Herhor și Mefres sunt nespus de isteți! Ar putea folosi împotriva noastră asemenea arme și vicleșuguri, în fața cărora să înmărmurim de uimire. Templele noastre sunt pline de taine ce-i pun pe gânduri chiar pe înțelepți; cât despre oamenii de rând, pe aceștia îi zăpăcesc cu totul.

— Ne mai poți spune ceva despre asta? întrebă faraonul.

— Vă pot spune de pe acum că soldaților luminăției-tale li se vor întâmplă lucruri ciudate în temple: ba li se vor stinge torțele, ba vor fi înconjurați de flăcări și de lighioane groaznice, ba un zid le va opri drumul, ba la picioarele lor se va căsca o prăpastie. În unele coridoare, vor fi opriți cu un potop de apă, în altele, mâini nevăzute vor arunca pietre. Nu mai vorbesc apoi de câte tunete și glasuri vor auzi în jurul lor!

— În fiecare templu se află însă preoți tineri, care-mi sunt binevoitori, iar în Labirint vei fi chiar tu, spuse faraonul.

— Și securile noastre, adăugă Tutmozis. Cel care dă înapoi în fața flăcărilor și a sperietorilor, ori își pierde vremea ascultând glasurile tainice, nu-i oștean.

— E întocmai precum spui, strigă Samentu. Dacă veți păși cu îndrăzneală înainte, nălucile se vor spulbera, glasurile vor amuți, iar flăcările vor înceta să pârjolească. Și acum, încă un cuvânt, stăpâne, zise Samentu, întorcându-se spre Ramses. Dacă voi pieri…

— Asta nu! îl întrerupse repede faraonul.

— Dacă voi pieri, urmă Samentu cu un zâmbet trist, va veni la luminăția-ta un tânăr preot al zeului Set, cu inelul meu. Așadar, armata să ocupe Labirintul, să-i alunge pe paznici și să nu-l părăsească, fiindcă tânărul acesta, într-o lună, poate chiar mai degrabă, va deschide drumul ce duce la tezaur cu ajutorul îndrumărilor pe care i le voi lăsa eu. Dar, te rog, stăpâne, spuse preotul îngenunchind, un singur lucru să faci când vei învinge: să mă răzbuni și, mai presus de orice, să nu-l ierți nici pe Herhor, nici pe Mefres. Nici nu bănui cât te dușmănesc! De vor învinge ei, vei pieri și tu și dinastia ta.

— Nu se cade oare ca învingătorul să fie mărinimos? întrebă faraonul posomorât.

— Nicio mărinimie! Nicio iertare! strigă Samentu. Cât trăiesc ei, pe tine, stăpâne, și pe mine ne paște moartea, ocara și chiar pângărirea leșurilor noastre. Poți îmblânzi mai degrabă leul, îi poți cumpăra pe fenicieni, ți-i poți face prieteni pe libieni și etiopieni, poți înduioșa inima unui preot caldeean, dar pe prorocul egiptean, care a gustat din plăcerile belșugului și ale puterii, nu ți-l poți apropia cu nimic. Doar moartea, fie a lui, fie a ta, pune capăt luptei.

— Așa e, Samentu, întări Tutmozis. Din fericire, nu faraonul, ci noi, oștenii, vom hotărî sfârșitul luptei dintre preoți și faraoni.

Capitolul XXIV

 

 

În ziua de douăsprezece Paofi, începură să se răspândească, din mai toate templele egiptene, fel de fel de vești înspăimântătoare. Ba că în ultimele zile se răsturnase altarul templului Horus, iar în templul zeiței Isis statuia începuse să plângă; ba că în templul lui Amon din Teba, ca și la mormântul lui Osiris din Dendera, se făceau prorociri cumplite. Din semne sigure, se spunea, preoții aflaseră că o mare primejdie amenință Egiptul, chiar mai înainte de sfârșitul lunii.

De aceea, marii preoți Herhor și Mefres porunciră să se facă procesiuni în jurul templelor și să se aducă jertfe prin case.

Chiar a doua zi, la treisprezece Paofi, la Memfis avu loc o mare procesiune. Zeul Ptah și zeița Isis fură scoși din templele lor. Cele două zeități fură purtate spre inima orașului, înconjurate de un număr mic de credincioși, îndeosebi femei. Trebuiră, însă, să dea înapoi, fiindcă egiptenii se porniseră să le batjocorească, iar cei de alte credințe merseseră și mai departe, aruncând cu pietre asupra sfintelor bărci ale zeităților. Paznicii nu numai că nu-i pedepsiră pe îndrăzneți, ci unii dintre ei luau chiar parte la glumele necuviincioase ale mulțimii. De pe la amiază, niște necunoscuți începură să șoptească mulțimii că preoții nu vor îngădui să se facă niciun fel de înlesniri faraonului, vrând chiar să pună la cale o răscoală împotriva lui. Spre seară, în apropierea templelor, se adunară cete-cete de muncitori, huiduindu-i și blestemându-i pe preoți. În același timp. Aruncau cu pietre în porțile templelor, iar un necredincios îndrăzni chiar să rupă, în văzul tuturor, nasul statuii lui Horus, așezată de strajă la poarta templului său.

La câteva ore după apusul soarelui, marii preoți se adunară în templul Ptah, împreună cu sprijinitorii lor cei mai credincioși. Erau de față Herhor, Mefres, Mentezufis. Trei nomarhi și marele judecător din Teba.

— Cumplite vremuri! spuse acesta din urmă. Am aflat în chip. Neîndoielnic că faraonul vrea să răscoale mulțimea împotriva templelor.

— Eu am auzit, adăugă nomarhul din Sebes, că lui