— Dar dacă paznicii cetății se vor opune? întrebă Kalipos.

— Asta ar însemna că nesocotesc poruncile faraonului, spuse Ramses. Iar tu, Tutmozis, vei trimite trei oști la Memfis și le vei așeza în apropierea templelor Ptah, Isis și Horus. Dacă mulțimea mânioasă va încerca să atace templele, ofițerii vor pătrunde înăuntru, neîngăduind mulțimii să atace locurile sfinte și-i vor feri de ocări pe marii preoți. Și în Labirint, și în templele din Memfis se vor găsi preoți care vor întâmpina armata cu ramuri verzi. Ofițerii le vor cere cuvântul de trecere și se vor sfătui cu ei.

— Dar dacă unii vor cuteza să se împotrivească? întrebă Tutmozis.

— Asta ar însemna răzvrătire, răspunse Ramses. Templele și Labirintul trebuie ocupate de către armată în ziua de douăzeci și trei Paofi, continuă el, adresându-se marelui scrib. Așadar poporul, atât la Memfis cât și la Fayum, se poate aduna încă din ziua de optsprezece, la început în cete mici, apoi tot mai numeroase. Dacă pe la douăzeci se vor porni mișcări mărunte, nu trebuie împiedicate. Templele însă pot fi atacate de-abia în zilele de douăzeci și doi și douăzeci și trei. Iar când armata va ocupa aceste puncte, liniștea trebuie să domnească pretutindeni.

— Oare n-ar fi bine ca Herhor și Mefres să fie închiși pe loc? întrebă Tutmozis.

— De ce? Nu ei mă privesc, ci templele și Labirintul, pentru ocuparea cărora armata nu este încă pregătită. De altminteri, Hiram, care a pus mâna pe scrisorile lui Herhor către asirieni, se va înapoia de-abia pe la douăzeci. Deci numai la douăzeci și unu Paofi vom avea dovezile că marii preoți sunt trădători și vom vesti acest lucru poporului.

— Prin urmare, trebuie să plec la Fayum? întrebă Kalipos.

— A, nu! Tu și Tutmozis veți rămâne lângă mine cu oștile cele mai bune. Trebuie să avem oameni pentru cazul. Când marii preoți ar atrage de partea lor o parte a mulțimii.

— Nu te temi, stăpâne, de trădare? întrebă Tutmozis.

Faraonul dădu nepăsător din mână.

— Trădarea picură necontenit, ca apa dintr-un butoi crăpat. Marii preoți îmi cam bănuiesc gândurile, dar și eu le cunosc dorințele. Cum însă le-am luat-o înainte cu strângerea forțelor, ei vor fi mai slabi. În răstimp de zece – cincisprezece zile, nu se poate înjgheba o oștire.

— Dar șarlataniile lor? întrebă Tutmozis.

— Nu se află șarlatanii pe care să nu le poată spulbera securea! spuse Ramses râzând.

Tutmozis fu gata, în clipa aceea, să-i povestească faraonului despre uneltirile marilor preoți în legătură cu Lykon. Dar, și de data aceasta, îl opri gândul că de se va mânia prea tare faraonul, își va pierde liniștea, care făcea atunci din el un om puternic. Căpetenia unei oștiri nu trebuie să se gândească la nimic altceva în ajunul bătăliei, decât numai la bătălie. Cât despre Lykon, îi va suna și lui ceasul, când preoții vor fi în temniță.

La un semn al lui Ramses, Tutmozis rămase în odaie, iar ceilalți trei demnitari se ploconiră adânc în fața faraonului și ieșiră.

— În sfârșit, oftă marele scrib când fu afară, în sfârșit, se va termina cu atotputernicia căpățânilor rase.

— Era și timpul, adăugă vistiernicul. În ultimii zece ani, oricare dintre clerici a strâns cu mult mai mult bănet decât nomarhul din Teba sau cel din Memfis.

— Socot că Herhor își pregătește pe tăcute luntrea, ca s-o șteargă mai înainte de douăzeci și trei Paofi, adăugă Kalipos.

— Parcă o să pățească ceva! zise scribul. Luminăția-sa, neîndurător astăzi, îi va ierta de cum se vor umili.

— Iar la rugămintea reginei Nikotris, le va lăsa chiar și averile, adăugă vistiernicul. Oricum, în stat se va statornici liniștea, care a început să ne cam lipsească.

— Mi se pare însă că luminăția-sa face prea mari pregătiri, zise scribul. Eu aș termina totul cu ajutorul oștilor grecești, fără să mă ating de mulțime.

— E tânăr… îi place mișcarea, zarva… adăugă vistiernicul.

— Cum se cunoaște că nu sunteți ostași! sări Kalipos. Când e vorba de luptă, trebuie să-ți strângi toate forțele, fiindcă niciodată nu știi ce te poate aștepta.

— Da, dacă mulțimea n-ar fi cu noi, răspunse scribul. Dar așa, ce lucru neașteptat s-ar putea ivi? Nu se vor pogorî ei, zeii, să apere Labirintul!

— Vorbești așa, fiindcă ești liniștit, zise Kalipos, fiindcă Știi că un mare strateg veghează, străduindu-se să prevadă totul. Altfel, ar tremura poate carnea pe tine.

— Nu văd ce lucruri neașteptate s-ar putea ivi, stărui marele scrib. Afară de cazul când marii preoți ar răspândi din nou vestea că faraonul a înnebunit.

— Vor mai încerca ei și alte uneltiri, zise vistiernicul, căscând, dar de fapt nu mai au de loc putere. Mulțumesc zeilor din inimă că mi-au ajutat să fiu în tabăra faraonului. Și acum, să mergem la culcare.

După ieșirea demnitarilor din odaia faraonului, Tutmozis deschise ușa ascunsă într-unul din pereți și-l aduse pe Samentu. Faraonul primi cu bucurie pe marele preot al zeului Set, îi dădu mâna să i-o sărute și-i îmbrățișă capul.

— Pace ție, bunule slujitor, spuse el. Ce vești mi-aduci?

— Am fost de două ori în Labirint, răspunse preotul.

— Și cunoști bine drumul?

— L-am cunoscut și mai înainte, acum însă am mai descoperit ceva. Tezaurul se poate prăbuși, poate omorî oamenii și distruge nestematele care sunt bogăția lui cea mai de preț. Faraonul își încreți sprâncenele. De aceea, urmă Samentu, luminăția-ta va binevoi să pregătească vreo cincisprezece oameni siguri, cu care voi pătrunde în Labirint în noaptea din ajunul atacului și voi ocupa încăperile din vecinătatea tezaurului. Îndeosebi pe cea de deasupra.

— Vei intra cu ei?

— Da. Cu toate că mă voi mai duce încă o dată în Labirint, ca să văd pentru ultima oară dacă sunt în stare sau nu să