— Iar tu, mare paznic al Labirintului, ai ceva de spus? îl întrebă faraonul.

— Am aici o casetă cu pietricele albe și negre. Fiecare om din adunare va primi câte două pietricele; una din ele o va arunca în urnă. Cine vrea ca luminăția-ta să se atingă de tezaurul Labirintului va pune o piatră neagră; cine vrea să nu fie atinsă comoara zeilor, va pune o piatră albă.

— Nu consimți, stăpâne, îi șopti faraonului vistiernicul. Nu-i mai bine să ne spună fiecare, pe față, ce crede el în sufletul lui?

— Să păstrăm vechile obiceiuri, adăugă Mefres.

— Bine, să se pună pietricelele în urnă, hotărî faraonul. Inima mea e curată, iar năzuințele mele neclintite.

Mefres și Herhor își încrucișară privirile cu înțeles.

Paznicul Labirintului, însoțit de doi oșteni, trecu de la o bancă la alta și înmână fiecărui om câte două pietricele: una neagră și una albă. Bieții trimiși ai poporului erau peste măsură de tulburați, văzând în fața lor atât de înalți demnitari. Unii țărani stăteau chiar prosternați cu fața la pământ, necutezând să ia pietricelele și abia cu multă greutate pricepură că pot arunca în vas numai o singură piatră: neagră ori albă.

— Eu aș vrea să fiu și pe placul zeilor și al faraonului, șopti un bătrân păstor.

Până la urmă, înalții demnitari izbutiră să-i lămurească și țăranii înțeleseră ce anume li se cerea. Astfel, începu strângerea voturilor. Fiecare delegat se apropia de urnă și vâra piatra în așa chip, încât ceilalți să nu-i vadă culoarea.

În vremea aceasta, marele vistiernic se dădu în spatele tronului și-i șopti faraonului la ureche:

— Totul e pierdut! Dacă ar fi votat pe față, cei mai mulți ar fi fost de partea noastră; dar așa, să mi se usuce mâna dacă nu vor fi vârâte în vas cel puțin douăzeci de pietre albe!

— Liniștește-te, slujitor credincios, răspunse Ramses zâmbind. Am la îndemână mai multe oști decât voturile potrivnice nouă.

— La ce bun? oftă vistiernicul. Doar e știut că dacă cei mai mulți ni se împotrivesc, porțile Labirintului nu se vor deschide.

Ramses continuă să zâmbească.

Votul delegaților se termină. Paznicul Labirintului ridică vasul și vărsă pietricelele pe o tavă de aur.

Din nouăzeci și unu de oameni care votaseră, optzeci și trei vârâseră pietricele negre și numai opt dintre ei, albe.

Oștenii și demnitarii înmărmuriră; marii preoți aruncară adunării priviri triumfătoare, dar fură cuprinși îndată de neliniște, fiindcă Ramses continua să zâmbească.

Nimeni nu cutează să vestească cu glas tare căderea hotărârii faraonului. Acesta rupse tăcerea cu glasul său obișnuit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Dreptcredincioși egipteni, bunii mei slujitori! Ați îndeplinit porunca și mila mea e cu voi. Timp de două zile, veți fi oaspeții casei mele. Iar când vă veți primi darurile, vă veți întoarce la familiile și îndeletnicirile voastre. Pacea și binecuvântarea mea fie cu voi! Apoi faraonul părăsi sala, împreună cu suita, iar Herhor și Mefres se cercetară, cu teamă, unul pe celălalt.

— Nu pare mâhnit de loc, șopti Herhor.

— N-am spus eu că-i o fiară turbată? răspunse Mefres. Nu se va sfii să ia măsuri drastice și de nu i-o luăm înainte…

— Zeii ne vor apăra, pe noi și templele noastre.

Seara, în odaia lui Ramses al XIII-lea, se întruniră slujitorii săi cei mai credincioși: marele vistiernic, marele scrib, Tutmozis și Kalipos, căpetenia grecilor.

— O, stăpâne, gemu vistiernicul, de ce n-ai urmat pilda strămoșilor tăi veșnic vii? Dacă oamenii ar fi votat pe față, am fi avut acum dreptul să ne atingem de tezaurul Labirintului.

— Așa e, adăugă marele scrib.

Dar faraonul clătină din cap:

— Vă înșelați. Chiar dacă tot Egiptul ar fi strigat într-un glas să se dea vistieriei comoara Labirintului, marii preoți tot n-ar fi consimțit.

— Atunci de ce i-am mai neliniștit chemând adunarea? Fapta ta a tulburat și a ațâțat nespus de mult mulțimea, care-i azi ca o apă umflată.

— Nu mi-e teamă de creșterea apelor, zise faraonul. Oștile mele vor fi ca niște diguri în calea lor. În schimb, ținerea adunării mi-a fost de mult folos, deoarece mi-a arătat. Slăbiciunea dușmanilor: optzeci și trei de pietre pentru noi, opt pentru ei! Asta înseamnă că din unsprezece oameni ei se pot bizui pe unul, iar eu pe zece. Dar nu vă mângâiați cu gândul ăsta, continuă faraonul. Între mine și marii preoți lupta a și început. Ei sunt fortăreața căreia i-am cerut să se predea. S-a împotrivit, o vom lua deci cu de-a sila.

— Să trăiești veșnic! strigară Tutmozis și Kalipos.

— Poruncește, stăpâne! zise marele scrib.

— Iată care-i porunca: Tu, vistiernicule, vei împărți o sută de talanți paznicilor, căpeteniilor din cetele de lucrători și slujbașilor ce cârmuiesc satele în nomurile Seft, Neha-chent, Neha-pehu, Sebt-Het, Aa, Ament, Ka. În aceleași locuri, vei da cârciumarilor orz, grâu și vin, în așa fel ca mulțimea să aibă, fără bani, mâncare și băutură. Lucrul acesta îl vei face de îndată, pentru ca până la douăzeci Paofi alimentele să fie acolo unde sunt de trebuință.

Vistiernicul se ploconi până la pământ.

— Tu, îi spuse el marelui scrib, scrie și poruncește ca mâine să se vestească pe străzile capitalelor nomurilor, că barbarii din deșertul apusean se pregătesc să se năpustească în mare număr în sacrul ținut al Fayumului. Tu, Kalipos, vei trimite la miazăzi patru din oștile grecești. Două se vor opri lângă Labirint, iar celelalte două vor înainta până la Hanes. Dacă străjile preoților vor veni dinspre Teba, le vei respinge și nu le vei lăsa să se îndrepte spre Fayum. Iar dacă poporul, răzvrătit împotriva preoților, va amenința Labirintul, grecii tăi îl vor ocupa.