Nobilii începură atunci să se adune la palat și, căzând la picioarele faraonului, să-i ceară să-i apere.

— Am ajuns, strigau ei, să se prăbușească pământul sub picioarele noastre, ca și cum s-ar apropia sfârșitul lumii. Lucrurile cele mai obișnuite își ies din fire, cugetele au ajuns la mare răspântie, iar de nu ne mântui tu, stăpâne, ceasurile vieții noastre sunt numărate.

— Vistieria mi-i goală, armata puțin numeroasă, paznicii nu și-au primit simbria de mult, răspundea faraonul. Dacă vreți să trăiți liniștiți și netulburați, trebuie să-mi faceți rost de bani. Cum însă inima mea suferă din pricina tulburării voastre, voi face tot ce-mi va sta în putință să fie liniște.

Faraonul porunci să se strângă oștile și să fie așezate în cele mai de seamă puncte ale țării. În același timp, îl înștiință pe Nitager să lase hotarul răsăritean în grija ajutorului său, iar el, împreună cu cinci din cele mai bune pâlcuri ale sale, să pornească spre Memfis. Făcuse toate acestea nu atât pentru a-i apăra pe demnitari de furia mulțimii, cât pentru a avea la îndemână forțe mari, în cazul când preoții ar răscula Egiptul de Sus și oamenii ce aparțineau templelor.

În palatul faraonului ca și în împrejurimi, domnea în ziua de zece Paofi o mare mișcare. Se adunaseră cei care urmau să-i recunoască faraonului dreptul de a se atinge de comorile Labirintului, precum și o mare mulțime de oameni, care voia numai să privească spre locul unde urma să se țină neobișnuita întrunire.

Procesiunea delegaților începu de dimineață. În frunte, pășeau țăranii cu tichii și șorțuri albe; fiecare ținea în mână o bucată de pânză groasă pentru a-și acoperi spinarea în fața faraonului. Urmau meșteșugarii, îmbrăcați la fel ca țăranii, de care se deosebeau numai prin pânza mai subțire ce-o duceau în mâini și prin cingătorile mai înguste și împodobite cu cusături de felurite culori.

Veneau apoi neguțătorii, îmbrăcați toți cu cămăși și mantii lungi. Unii dintre ei aveau și peruci, pe mâinile și picioarele lor se puteau vedea brățări scumpe, iar pe degete inele. Urmau ofițerii cu bonete și tunici în dungi negre și galbene, albastre și albe, albastre și roșii. Doi dintre ei, în loc de tunici, aveau pe piept platoșe de alamă.

După un răstimp, se iviră treisprezece nobili cu peruci mari și veșminte albe până în pământ. După ei pășeau nomarhii, purtând coroane pe cap și veșminte tivite pe margini cu fâșii de purpură. Alaiul era închis de preoți, care aveau capetele și fețele rase și purtau pe spinare piei de panteră.

Intrară cu toții în sala mare a palatului faraonilor, unde, pe trepte, erau așezate șapte bănci: cea mai de jos pentru țărani, cea mai de sus pentru casta preoților.

În curând, purtat într-o lectică, apăru și Ramses al XIII-lea, în fața căruia se prosternară toți cei de față. După ce stăpânitorul celor două lumi se urcă pe un tron înalt, îngădui supușilor săi credincioși să se ridice și să stea jos. Intrară apoi și se așezară, pe niște tronuri mai joase, marii preoți Herhor, Mefres și paznicul Labirintului, care avea o casetă în mână. O suită strălucitoare de ofițeri îl înconjură pe faraon, la spatele căruia stăteau doi slujitori mai de seamă ai curții ou evantaie din pene de păun.

— Egipteni credincioși! spuse stăpânul celor două lumi. După cum știți, armata, curtea și demnitarii mei se zbat în lipsuri mari, cărora nu le poate face față vistieria mea sărăcită. Despre cheltuielile mele nici nu vă mai pomenesc, fiindcă mănânc și mă îmbrac ca un oștean, în vreme ce fiecare ofițer ori mare scrib are mai mulți slujitori și mai multe femei decât mine.

În rândul celor întruniți se auzi un freamăt de admirație.

— A fost obiceiul până acum, continuă Ramses, că atunci când vistieria avea nevoie de bani, să se sporească dările pe care le plătește mulțimea. Eu însă, cunoscându-mi poporul și sărăcia lui, nu numai că n-aș vrea să-l împovărez mai mult, ci dimpotrivă, bucuros aș fi să-i fac unele înlesniri…

— Să ne trăiești veșnic, stăpâne! răsunară strigăte de pe câteva din băncile de jos.

— Din fericire pentru Egipt, adăugă faraonul, statul nostru are comori cu ajutorul cărora armata poate fi plătită, demnitarii scoși din datorii, iar poporul ajutat. Vor putea fi, de asemeni, plătite toate datoriile către temple sau către fenicieni. Tezaurul acesta, adunat de slăviții mei strămoși, zace în beciurile Labirintului. Poate fi însă folosit numai dacă voi toți, laolaltă, veți recunoaște că Egiptul e în primejdie, iar eu, faraonul, am dreptul să dispun de comorile strămoșilor mei.

— Recunoaștem! Te rugăm, stăpâne, să iei cât e de trebuință! se auziră strigăte din toate băncile.

— Mărite preot, se adresă atunci faraonul lui Herhor, sfânta castă preoțească are ceva de spus în această privință?

— Foarte puține cuvinte, răspunse marele preot, ridicându-se. După legile străvechi, tezaurul Labirintului poate fi atins numai atunci când statul nu dispune de niciun fel de alte mijloace. Astăzi, însă, lucrurile nu stau așa. Căci dacă nu le-am plăti fenicienilor datoriile izvorâte dintr-o camătă neomenească, nu numai că s-ar umple vistieria, dar și poporul de rând, care lucrează astăzi pentru fenicieni, ar răsufla ușurat în munca lui grea.

Dinspre bănci veni iarăși un freamăt de încuviințare.

— Sfatul tău, mărite preot, e plin de înțelepciune – spuse faraonul liniștit, dar e primejdios. Dacă vistiernicul meu, nomarhii și demnitarii s-ar învăța să nu-și plătească datoriile față de străini, astăzi n-ar mai plăti datoriile fenicienilor, iar mâine ar putea să uite și de datoriile față de faraon și față de temple. Și cine-mi poate spune că mulțimea de rând, îndemnată de pilda celor mari, nu va socoti și ea că are dreptul să uite de îndatoririle ce le are față de noi?

Lovitura