se fi petrecut în mințile străinilor? Până și oamenii cei mai credincioși ai faraonului puteau șovăi, auzind din toate părțile că stăpânul lor e nebun.

Era prima lovitură pe care preoții i-o dădeau lui Ramses al XIII-lea. Neînsemnată la prima vedere, dar cu urmări deosebit de însemnate.

Tutmozis nu numai că se îndoia, dar și suferea. Ascundea, sub o înfățișare de ușurătate, o fire nobilă și hotărâtă. Acum, când era în joc onoarea și autoritatea faraonului, pe Tutmozis îl chinuia neputința în care era silit să se zbată. Se vedea aidoma căpeteniei unei fortărețe împresurate de dușmani, care, neajutorată, stă și privește. Gândul acesta pusese atât de mult stăpânire pe el, chinuindu-l, încât într-o zi, întâlnindu-l pe marele preot Sem, îl întrebă cu îndrăzneală:

— Ai auzit ce zvonuri umblă pe socoteala stăpânului nostru?

— Faraonul e tânăr, așa că pot umbla fel de fel de zvonuri, răspunse Sem, privindu-l ciudat pe Tutmozis. Dar lucrurile acestea nu mă privesc. Îl înlocuiesc pe faraon în slujirea zeilor și-mi dau silința să-mi îndeplinesc însărcinarea aceasta cât se poate de bine; în celelalte nu mă amestec.

— Știu că ești unul dintre slujitorii săi credincioși, zise Tutmozis, și n-am de gând să mă amestec în tainele preoțești. Trebuie să-ți atrag însă luarea-aminte asupra unui amănunt. Am aflat, în chip cât se poate de neîndoielnic, că Mefres îl ascunde pe un oarecare grec, Lykon, care s-a făcut vinovat de îndoită nelegiuire: aceea de a fi ucigașul fiului faraonului și de a semăna prea mult la chip cu luminăția-sa. Bine ar fi, deci, ca Mefres să nu atragă o pată de neșters asupra cinstitei caste preoțești și să dea cât mai degrabă ucigașul pe mâna judecății. Fiindcă, de-l vom găsi noi pe Lykon, jur că Mefres își va pierde nu numai demnitatea, ci și capul. În statul nostru, nimeni nu poate ocroti, fără teamă de a fi pedepsit, ucigașii și nici ascunde oameni care seamănă aidoma la chip cu măritul faraon.

Sem, care fusese de față când Mefres îl luase pe Lykon din mâinile pazei, se neliniști. Îi era poate teamă să nu fie socotit părtaș. Totuși, răspunse:

— Voi încerca să-l înștiințez pe Mefres despre aceste bănuieli îndrăznețe. Dar tu știi răspunderea ce apasă asupra celui care învinuiește un om de a fi săvârșit o nelegiuire?

— Știu și sunt răspunzător de ceea ce fac. Sunt atât de încredințat de adevărul spuselor mele, încât nu-mi fac de loc griji asupra urmărilor ce le-ar putea avea. Neliniștea o las pe seama lui Mefres, căruia îi doresc să nu mă vadă silit să trec la fapte.

Convorbirea aceasta n-a fost lipsită de urmări. Din clipa aceea, nu l-a mai văzut nimeni pe omul ce-i semăna faraonului. Zvonurile însă nu încetară. Iar Ramses al XIII-lea continua să nu știe nimic, deoarece, temându-se ca faraonul să nu ia măsuri prea aspre împotriva preoților, nici Tutmozis nu îndrăzni să i le aducă la cunoștință.

Capitolul XXIII

 

 

La începutul lunii Paofi, adică la sfârșitul lui iulie și începutul lui august, faraonul, regina Nikotris și curtea se întoarseră din Teba la palatul din Memfis.

Spre sfârșitul călătoriei, ce avea loc, și de data aceasta, tot pe Nil, Ramses al XIII-lea cădea deseori pe gânduri, iar o dată îi spuse lui Tutmozis:

— Bag de seamă un lucru ciudat: mulțimea care se înghesuie pe amândouă malurile e parcă și mai numeroasă decât atunci când pluteam dinspre cealaltă parte. Strigătele ei, însă, sunt cu mult mai slabe, în urma noastră vin tot mai puține bărci, iar flori ni se aruncă și mai puține.

— Așa e, stăpâne, răspunse Tutmozis. Se prea poate ca poporul să fie ostenit din pricina căldurilor nespus de mari.

— Ai vorbit cu înțelepciune, îl lăudă faraonul și fața i se lumină.

Tutmozis nu credea însă de loc în cuvintele pe care le rostise. Își dădea seama și, ce era și mai rău, toți cei din alaiul faraonului își dădeau seama că înflăcărarea mulțimii se mai domolise, ca și cum dragostea ei pentru faraon ar fi scăzut. Era oare urmarea zvonurilor despre boala nefericită a lui Ramses, sau a unor noi uneltiri? Tutmozis nu știa. Ceea ce știa, era că răceala aceasta era pricinuită de preoți.

Ce mulțime neroadă! își spuse el, neputându-și stăpâni disprețul ce-l simțea. Nu de mult se lăsau înghițiți de apă, numai și numai ca să poată zări divinul său chip, iar acum se codesc să strige mai mult. Au uitat oare ziua a șaptea de odihnă și peticul de pământ pe care li-l va da?

Îndată ce sosiră la palat, faraonul porunci să se adune toți cei ce trebuiau să hotărască asupra comorilor din Labirint. În același timp, dădu poruncă slujitorilor care-i erau credincioși să stârnească mulțimea împotriva preoților și să ceară ziua a șaptea de odihnă.

În scurtă vreme, Egiptul de Jos începu din nou să fiarbă, asemeni unui stup de albine. Țăranii cereau nu numai ziua de sărbătoare, dar și plata în bani peșin a lucrărilor publice. Prin cârciumi și pe străzi, meșteșugarii îi blestemau pe preoții care voiau să îngrădească puterea sfântă a faraonului. Numărul fărădelegilor crescuse, dar vinovații nu voiau să răspundă în fața judecății de faptele lor. Scribii deveniseră umili și nimeni nu cuteza să lovească în oamenii de rând, știind că aceștia se puteau răzbuna. În temple, jertfele erau tot mai rare, iar zeii care păzeau hotarele nomurilor erau tot mai adesea loviți cu pietre și stropiți cu noroi, sau chiar doborâți la pământ.

Preoții, nomarhii și oamenii lor fură cuprinși de spaimă. În zadar puneau judecătorii să strige în piețe și pe drumuri că, după vechile legi, țăranii, meșteșugarii și chiar neguțătorii sunt opriți să se țină de clevetiri ce-i împiedică să-și vadă de munca lor; mulțimea continua să