în fața oamenilor străini. De știut, însă, știau cu toții; singurul care nu știa nimic era Ramses. Cel mai ciudat era însă faptul că zvonul dăduse ocol nespus de repede întregii țări, ceea ce dovedea că se răspândise prin mijlocirea templelor. Fiindcă numai preoții cunoșteau taina de a se purta veștile de la un capăt la celălalt al Egiptului, în timp de zece-cincisprezece ceasuri.

Cu Tutmozis nimeni nu vorbea de-a dreptul despre veștile defăimătoare. Căpetenia gărzii faraonului le bănuia însă, la fiecare pas. Din purtarea oamenilor cu care avea de-a face, ghicea că slujitorii, oștenii și furnizorii curții șușotesc despre nebunia stăpânului, amuțind doar în clipa când cineva mai mare i-ar fi putut auzi. Pierzându-și însă răbdarea și fiind cuprins de teamă, se hotărî, în sfârșit, să stea de vorbă cu nomarhul Tebei.

Îndreptându-se spre palatul acestuia, îl găsi pe Antef întins pe o canapea, într-o încăpere ce semăna mai mult a grădină, plină de plante neobișnuit de rare. La mijloc, se afla o fântână cu apă de trandafiri; în colțuri stăteau statuile zeilor, iar pe pereți erau zugrăvite faptele vestitului nomarh. La căpătâiul său, stătea un sclav negru, care își răcorea stăpânul cu un evantai din pene de struț. Pe pardosea stătea scribul nomului și citea raportul.

Pe fața lui Tutmozis se putea citi atâta îngrijorare, încât nomarhul dădu numaidecât drumul scribului și sclavului; ridicându-se apoi în capul oaselor, cercetă toate colțurile odăii, ca nu cumva să tragă cineva cu urechea.

— Cinstite părinte al soției mele Hebron, spuse Tutmozis, văd, din partea ta, că ai ghicit despre ce anume vreau să-ți vorbesc.

— Nomarhul Tebei trebuie să fie totdeauna prevăzător, răspunse Antef. Și-apoi, căpetenia gărzii măritului faraon nu mă poate cinsti cu vizita sa pentru un lucru lipsit de însemnătate.

O clipă, cei doi se uitară unul la altul. În cele din urmă, Tutmozis se așeză lângă socrul său și-i șopti:

— Ai auzit oare ticăloasele vești răspândite de dușmanii statului despre stăpânul nostru?

— Dacă-i vorba de fiica mea, Hebron, răspunse repede nomarhul, îți spun numai că acum tu îi ești stăpân și nu mă poți învinui cu nimic.

Tutmozis dădu nepăsător din mână și spuse mai departe.

— Niște netrebnici răspândesc vestea că faraonul e nebun. Ai auzit de lucrul acesta?

Antef dădu din cap și într-o parte și în cealaltă atât de nelămurit, încât ar fi putut să însemne tot atât de bine da, cât și nu. În sfârșit, spuse:

— Prostia e mare ca marea, totul poate fi cuprins în ea.

— Aici nu-i vorba de prostie, ci de o nelegiuire a preoților, care, având la îndemână un om ce-i seamănă aidoma faraonului, se slujesc de el în chip mârșav. Și-i povesti nomarhului despre grecul Lykon, precum și despre nelegiuirea ce-o săvârșise la Pi-Bast.

— Despre Lykon, care a ucis copilul prințului moștenitor, am auzit, răspunse Antef. Dar unde sunt dovezile că Mefres l-a întemnițat pe Lykon în Pi-Bast, că l-a adus la Teba și că-l lasă să pătrundă în grădinile palatului ca să se prefacă a fi faraonul nebun?

— Tocmai de aceea, te întreb, ce-i de făcut? Sunt doar căpetenia gărzii și trebuie să veghez asupra cinstei și siguranței stăpânului nostru.

— Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? repetă Antef. Întâi de toate, să veghezi ca veștile nelegiuite să nu ajungă la urechile faraonului.

— De ce?

— Ca să nu se întâmple o mare nenorocire. Dacă stăpânul va auzi despre Lykon, va fi cuprins de mânie, de o mânie cumplită! Și se va răzbuna, firește, pe Herhor și Mefres. Poate-i va ocări, poate-i va întemnița, ori poate-i va ucide. Dar orice ar face, va fi făcut fără vreo dovadă, și atunci, ce se va întâmplă? Egiptul, cu toate că nu mai aduce astăzi jertfe zeilor ca pe vremuri, va sări totuși în apărarea unor preoți învinovățiți pe nedrept. Și, atunci, ce va fi? Eu socot, adăugă el, apropiindu-și gura de urechea lui Tutmozis, eu socot că asta ar putea aduce sfârșitul dinastiei.

— Atunci, ce să facem?

— Un singur lucru, strigă Antef. Să-l găsești pe acest Lykon, să dovedești că Mefres și Herhor l-au ascuns și că i-au poruncit să se prefacă a fi ieșit din minți. Asta poți face, dacă ții la bunul renume al faraonului. Să strângi dovezi, cât mai multe dovezi! La noi nu-i Asiria, preoții mari nu pot fi pedepsiți fără judecata tribunalului suprem. Și niciun tribunal nu-i va putea condamna fără mărturii grăitoare. Și-apoi, ești pe deplin încredințat că nu i-au dat faraonului vreo otravă amețitoare? Lucrul acesta ar fi fost doar cu mult mai ușor de făcut, decât să trimiți noaptea un om care nu cunoaște nici cuvântul de noapte al palatului, nici palatul, nici grădina. Am auzit și eu despre Lykon de la un om de încredere, de la Hiram adică. Dar nu pot pricepe în ce chip ar putea face Lykon niște lucruri atât de ciudate în Teba.

— Ah, bine că mi-am adus aminte, îl întrerupse Tutmozis. Unde-i Hiram?

— Îndată după nunta voastră, a plecat la Memfis, iar în zilele acestea a fost la Hiten.

Tutmozis se tulbură din nou.

„În noaptea aceea, socoti el în gând, când a fost adus omul acela gol la Eunana, faraonul mi-a spus că se duce să-l întâlnească pe Hiram. Iar dacă Hiram nu era în Teba, înseamnă că încă de pe atunci luminăția-sa nu prea știa ce face.”

Amețit, Tutmozis se întoarse acasă. Nu numai că nu știa ce trebuia să facă în situația neobișnuită în care se afla, dar nici măcar nu știa ce să mai creadă. Când vorbise cu regina, era sigur că în grădină fusese Lykon, trimis de marii preoți, pe când acum se îndoia tot mai mult. Și dacă așa stăteau lucrurile cu Tutmozis, care îl vedea în fiecare zi pe Ramses, ce trebuie să