Tutmozis se tulbură. Bănuiala lui cu privire la Lykon era firească și putea fi adevărată. Dar nu lipseau nici celelalte dovezi. Regina îl văzuse pe Ramses, el se întorsese acasă după miezul nopții, purtase o tunică în dungi albe și albastre, mantia și-o pierduse… Și-apoi, și fratele lui era nebun… Și, în sfârșit, putea oare greși inima unei mame? Pe negândite, în sufletul lui Tutmozis se strecurară îndoielile, asemenea unor năpârci veninoase.

Din fericire, pe măsura șovăielilor lui, în inima reginei sporeau semnele nădejdii.

— Ce bine că mi-ai amintit de Lykon acela. Acum știu: din pricina lui, Mefres l-a învinuit pe Ramses că și-a ucis fiul, iar astăzi se folosește tot de el ca să-l defăimeze pe faraon. Nu spune nimănui nimic despre cele ce ți-am dezvăluit. Dacă a fost Ramses, dacă într-adevăr s-a abătut asupra lui năpasta asta, poate că-i ceva trecător. Nu trebuie umilit prin răspândirea unor asemenea vești și nici nu trebuie înștiințat despre întâmplarea asta. Iar dacă-i vorba de o mârșăvie pusă la cale de preoți, trebuie să fim, de asemeni, cu băgare de seamă. Deși cei care umblă cu asemenea înșelătorii nu pot fi puternici.

— Voi cerceta chiar eu lucrurile și dacă mă încredințez…

— Numai nu-i spune nimic lui Ramses! Te rog, pe umbrele părinților tăi! strigă regina, împreunându-și mâinile. Faraonul nu i-ar ierta, i-ar trimite în fața judecății. Iar atunci, va trebui să se întâmple una din cele două nenorociri ce sunt cu putință: sau să fie trimiși la moarte cei mai înalți preoți ai statului, sau să fie iertați. Și apoi, ce va mai fi?

Îl poți urmări, în schimb, pe Lykon și-l poți ucide fără milă, ca pe o fiară sălbatică, ca pe un șarpe.

Tutmozis își luă rămas bun de la regina pe deplin liniștită în timp ce lui îi crescuseră bănuielile.

„Dacă Lykon, ticălosul ăsta de grec, pe care preoții îl țin închis, mai trăiește încă, își spunea el în gând, atunci, în loc să se cațăre pe copaci și să se arate reginei, ar fi vrut înainte de orice, să fugă. I-aș înlesni fuga și l-aș încărca cu bogății eu însumi dacă mi-ar mărturisi adevărul și ar căuta ocrotire împotriva mișeilor acelora. Dar… tunica… mantia… de unde le-a luat? Cum să. Se înșele mama lui?”

De atunci, Tutmozis începu să-l ocolească pe faraon și nu cuteza să-l privească în ochi. Cum însă și Ramses îi ascundea ceva, se părea că relațiile lor, atât de prietenești, se răciseră.

— Într-o seară, faraonul îl chemă însă din nou și-i spuse:

— Trebuie să stau de vorbă cu Hiram despre niște treburi însemnate și am să ies iarăși. Veghează aici, lângă odaia mea, iar dacă ar vrea cineva să mă vadă, să nu-l lași!

După ce Ramses dispăru în coridoarele tainice ale palatului, Tutmozis fu iarăși cuprins de neliniște.

 „Te pomenești, își spunea el în gând, că l-or fi otrăvit preoții cu vreo buruiană, iar el fuge de acasă tocmai fiindcă se simte gata să izbucnească. Dar, vom vedea noi.”

Și într-adevăr, văzu. Faraonul se întoarse târziu, după miezul nopții; purta, ce-i drept, pe umeri o mantie, dar nu pe a sa, ci una ostășească. Tutmozis se zvârcoli până dimineața, fără să închidă ochii, tot așteptând să-l cheme iarăși regina. Dar nu-l chemă; în schimb, trecându-și dimineața garda în revistă, Eunana îl rugă să stea puțin de vorbă. Când rămaseră singuri, Eunana se aruncă la picioarele lui, rugându-l să nu spună nimănui ceea ce-i va destăinui.

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Tutmozis, simțind un fior rece în inimă.

— Ieri, pe la miezul nopții, spuse Eunana, doi dintre oștenii mei au prins în grădină un om care alerga gol, scoțând strigăte neomenești. A fost adus în fața mea și, poți să mă ucizi dacă vrei! Eunana căzu din nou la picioarele lui Tutmozis. Omul acela gol… acela… nu, nu-ți pot spune…

— Cine era? îl întrebă Tutmozis înfricoșat.

— Nu pot spune o vorbă mai mult, gemu Eunana. Mi-am scos mantia și i-am acoperit sfânta goliciune. Am vrut să-l aduc la palat, dar… dar stăpânul mi-a poruncit să rămân și să tac… să tac…

— Și unde s-a dus?

— Nu știu, nu m-am uitat și n-am îngăduit nici ostașilor să se uite. A pierit undeva, în tufișurile grădinii. Am poruncit oamenilor, sub pedeapsa cu moartea, să-și închipuie că n-au văzut și n-au auzit nimic.

Tutmozis izbuti, între timp, să-și vină în fire.

— Nu știu, spuse el rece, nu știu și nu înțeleg nimic din tot ce mi-ai povestit. Nu uita însă că eu însumi am alergat gol odată, când băusem prea mult vin. Și i-am răsplătit cum se cuvine pe cei ce m-au văzut. Țăranii, Eunana, țăranii și muncitorii umblă întotdeauna goi, iar cei mari numai când au chef. Și dacă mie, sau vreunuia dintre demnitari i-ar veni pofta să stea cu capul în jos, oșteanul înțelept și cucernic nu trebuie să se mire văzând așa ceva.

— Înțeleg, răspunse Eunana, uitându-se cu vioiciune în ochii comandantului. Și nu numai că voi spune vorbele acestea oștenilor, dar voi umbla gol chiar astă-seară prin grădină, ca să se știe că cei mari au dreptul să facă tot ce le place.

Cu tot numărul neînsemnat al celor ce-l văzuseră pe faraon sau pe omul ce-i semăna leit, în stare de nebunie, vestea acestor întâmplări atât de ciudate se răspândi nespus de repede. În câteva zile numai, locuitorii Tebei, de la sacagii și parastiți până la neguțători și scribi, șopteau cu toții că Ramses al XIII-lea a fost atins de năpasta care îi înlăturase pe frații lui mai vârstnici de pe tron. Teama și respectul față de faraon erau atât de mari, încât nimeni nu cuteza să vorbească cu glas tare, mai ales