de privit pe furiș, încât îmi este urmărită fiecare mișcare. Chiar și în odăile cinstitei mele mame se aud iarăși vocile tainice, care amuțiseră parcă după alungarea preoților. Din pricina asta, nu pot primi pe nimeni la mine și trebuie să ies din palat ca, într-un loc sigur, să țin sfat cu slujitorii mei.

— Să te întovărășesc? întrebă Tutmozis, văzând că faraonul își caută mantia.

— Nu. Tu trebuie să rămâi aici și să veghezi ca nimeni să nu pătrundă în odaia mea. Să nu lași pe nimeni să intre, chiar de-ar fi mama, ori umbra tatălui meu, veșnic viu. Spune-le că dorm și că nu vreau să văd pe nimeni.

— Voi face cum ai poruncit, spuse Tutmozis, ajutând stăpânului să-și îmbrace mantia cu glugă. Stinse apoi lumina în odaia de dormit, iar faraonul ieși prin coridoarele laterale.

Ajungând în grădină, Ramses se opri și se uită cu grijă în jurul lui. Dându-și apoi seama în ce parte se afla, porni grăbit spre micul palat oferit lui Tutmozis. După câteva minute de drum, dintr-o alee umbroasă, cineva îi răsări în față și-l întrebă:

— Cine-i acolo?

— Nubia, răspunse faraonul.

— Libia, rosti cel care întrebase și care se trase acum înapoi, oarecum speriat. Era un oștean din gardă. Faraonul îl privi atent și-i strigă:

— Ah, tu ești, Eunana! Ce faci aici?

— Cercetez grădina, așa cum fac în fiecare noapte de câteva ori, căci uneori se furișează hoți.

Faraonul se gândi și spuse:

— Bine faci. Să nu uiți însă că prima datorie a unui om din gardă e să tacă. Fugărește-i pe hoți, dar dacă te întâlnești cu cineva de seamă, fă-te că nu vezi și taci, taci întruna, chiar de-ar fi însuși marele preot Herhor.

— O, stăpâne! strigă Eunana, numai să nu-mi poruncești să mă ploconesc noaptea în fața lui Herhor ori a lui Mefres. Nu știu dacă, la vederea lor, spada nu mi-ar ieși singură din teacă.

Ramses zâmbi.

— Spada ta îmi aparține, spuse el, și numai atunci când poruncesc eu poate ieși din teacă. Îl salută apoi-pe Eunana și porni mai departe. După un sfert de ceas de umblet pe poteci greșite, faraonul ajunse lângă un chioșc, ascuns între tufișuri. Părându-i-se că aude un foșnet, întrebă cu glas înăbușit:

— Hebron?

O siluetă înveșmântată, de asemenea, într-o mantie de culoare închisă, alergă spre el, îi căzu la piept și-i încolăci gâtul cu brațele, șoptind:

— Tu ești, stăpâne? Tu ești? Te-am așteptat atâta…

Faraonul, simțind că-i lunecă din îmbrățișare, o luă în brațe și o duse în chioșc. În clipa aceea, pelerina i se desprinse de pe umeri. Ramses o trase câteva clipe după el, dar, în cele din urmă, o lăsă pe drum.

***

A doua zi, regina Nikotris îl chemă pe Tutmozis la ea. Văzând-o, acesta fu cuprins de spaimă. Regina era nespus de palidă, ochii erau adânciți în fundul capului, iar privirea lor aproape rătăcită.

— Șezi, zise ea arătându-i un, scăunel lângă jilțul său.

Tutmozis șovăi.

— Șezi! Și… și… jură-mi că ce vei afla acum nu vei spune nimănui…

— Pe umbra tatălui meu, rosti el.

— Ascultă-mă, Tutmozis, glăsui regina încet, ți-am fost apropiată ca o mamă. De-mi vei trăda taina, zeii te vor pedepsi. Ba nu! Vor face să cadă și asupra ta o parte din năpasta ce apasă asupra neamului meu.

Tutmozis asculta uluit. „Și-o fi pierdut mințile?” gândi el înspăimântat.

— Uită-te la fereastra aceea, la copacul acela… Știi tu pe cine-am văzut astă-noapte în copac, dincolo de fereastră?

— Să fi venit din Teba fratele vitreg al luminăției-sale?

— Nu, nu era el, șopti regina suspinând. A fost… fiul meu… Ramses al meu!

— În copac? Astă-noapte?

— Da! Lumina torței cădea chiar pe fața și pe trupul lui. Avea tunica în dungi albe și albastre. Privirea îi era pierdută. Râdea sălbatic, ca și nefericitul lui frate, spunându-mi: „Privește, mamă, eu știu să zbor, lucru ce nu-i în stare să facă nici Seti, nici Ramses cel Mare, nici Keops. Privește cum îmi cresc aripile!” întinse mâna spre mine, iar eu, pierdută de durere, i-am atins peste fereastră mâinile și fața, pe care curgea o sudoare rece. La urmă, alunecă de pe copac și fugi.

Tutmozis asculta cu inima înfricoșată. Deodată se izbi peste frunte.

— N-a fost Ramses! zise el hotărât. A fost altcineva, care-i seamănă leit, un ticălos, grecul Lykon, cel care i-a ucis fiul, iar acum se află în mâinile marilor preoți. N-a fost Ramses! E o ticăloșie pusă la cale de către nemernicii de Herhor și Mefres.

Pe fața reginei licări speranța, dar numai pentru o clipă.

— Să nu-mi fi recunoscut eu fiul?

— Lykon îi seamănă nespus de mult, zise Tutmozis. E isprava preoților. Ticăloșii! Moartea e prea puțin pentru ei!

— Așadar, faraonul a dormit astă-noapte acasă? întrebă deodată regina.

Tutmozis se tulbură și lăsă ochii în jos.

— Prin urmare, n-a dormit?

— A dormit… răspunse Tutmozis cu jumătate de glas.

— Minți! Dar spune-mi cel puțin dacă purta sau nu tunica în dungi albe și albastre?

— Nu-mi amintesc, șopti Tutmozis.

— Iarăși minți! Dar mantia asta, spune! Nu-i a lui Ramses? Sclavul a găsit-o tot în copac. Regina se ridică repede și scoase din ladă o mantie de culoare închisă, în aceeași clipă, Tutmozis își aminti că faraonul se întorsese după miezul nopții fără mantie și că-i spusese chiar că și-o pierduse undeva, în grădină. Șovăi, rămase pe gânduri, apoi răspunse hotărât:

— Nu, regină! N-a fost faraonul! A fost Lykon și asta-i fapta preoților, despre care trebuie să-i spunem faraonului.

— Dar dacă a fost Ramses? întrebă din nou regina, cu toate