— E cel mai sănătos om de sub soare! șopti nomarhul din Hor. Trebuie doar să înțelegem ce anume urmărește el.

— E nebun! Nebun! întări și Mefres. Fratele său vitreg, cel vârstnic, se cațără în copaci ca maimuțele și bea cu parastiții, iar el va face, în scurtă vreme, același lucru.

— Nu se cade și nici nu-i cinstit să facem nebun un om cu mintea întreagă, zise nomarhul din Hor. Fiindcă, în clipa când poporul își va da seama de minciună, nu ne va mai da crezare în nicio privință și atunci nu am mai putea împiedica răscoala.

— De vreme ce spun că Ramses e nebun, înseamnă că am și dovezi, adăugă Mefres. Ascultați. Demnitarii se așezară mai bine pe lavițele lor. Spuneți-mi, urmă Mefres, ce om cu mintea sănătoasă și moștenitor al tronului pe deasupra, ar cuteza să se lupte la circ cu un taur, în fața a câtorva mii de asiatici? Ce prinț egiptean în toate mințile ar da târcoale noaptea templului fenician? Ce om ar trece-o fără pricină, în rândurile sclavelor, pe prima lui femeie, pricinuindu-i moartea, ei și copilului ei? Cei de față fremătară, îngroziți. Toate acestea, zise marele preot, le-am văzut în Pi-Bast, iar împreună cu Mentezufis am fost martori ai ospețelor și bețiilor lui, în timpul cărora, cu mințile pe jumătate pierdute, moștenitorul hulea zeii și aducea ocări preoților.

— Așa a fost, întări Mentezufis.

— Și ce gândiți oare, continuă Mefres tot mai aprins, despre un comandant suprem care își părăsește armata ca să fugărească prin deșert câțiva bandiți libieni? Trec cu vederea o mulțime de lucruri mărunte, ca, de pildă, gândul de a da țăranilor pământ și zile de odihnă, dar vă întreb: poate fi oare socotit în toată firea omul care a săvârșit atâtea nelegiuiri, așa, fără nicio pricină?

Toți tăceau, afară de nomarhul din Hor, care dădea semne de oarecare nedumerire.

— Trebuie să cugetăm bine asupra lucrului acesta, adăugă judecătorul suprem, ca să nu-i facem cumva vreo nedreptate omului.

Atunci vorbi Herhor:

— Mefres îl judecă cu blândețe socotindu-l nebun, spuse el pe un ton hotărât. Altminteri ar trebui să-l socotim un trădător. Toți cei de față se frământară, neliniștiți. Da! Omul care se numește Ramses al XIII-lea e un trădător, fiindcă nu numai că-și tocmește hoți și iscoade pentru a afla drumul la comorile Labirintului, nu numai că nesocotește pacea cu Asiria, de care Egiptul are neapărată trebuință…

— Grele învinuiri! rosti judecătorul.

— … ci, ascultați-mă bine, se înțelege pe ascuns cu ticăloșii de fenicieni în vederea săpării unui canal între Marea Roșie și Marea Mediterană. Iar canalul acesta e cea mai mare primejdie ce-ar putea amenința Egiptul, deoarece ne-ar putea îneca țara într-o clipă. Nu mai e deci vorba aici de comorile Labirintului, ci de templele, casele și ogoarele noastre, de șase milioane de oameni, nerozi, ce-i drept, dar nevinovați și, în sfârșit, de viața noastră și a copiilor noștri.

— Dacă-i așa… oftă adânc nomarhul din Hor.

— Eu și cu Mefres vă încredințăm de adevărul celor spuse precum și de faptul că omul acesta a pus statul în fața unor asemenea primejdii, cum încă niciodată n-au amenințat Egiptul. De aceea v-am chemat aici, să găsim mijloacele de scăpare. Trebuie însă să ne grăbim, deoarece hotărârile acestui om sunt aprige ca vânturile deșertului și ar putea chiar să ne îngroape sub ele.

În sala întunecată, domni pentru o clipă tăcerea.

— Ce sfaturi am putea da noi? întrebă nomarhul din Emsuh. Noi stăm în nomurile noastre, departe de curte. Și-apoi, nu numai că nu cunoaștem gândurile acestui… nebun, dar nici măcar nu ni le putem închipui, nevenindu-ne aproape să credem… De aceea, socot că lucrul cel mai bun e să lăsăm totul pe seama ta, Herhor, și a lui Mefres. Ați descoperit boala, născociți acum și leacul. Iar dacă răspunderea aceasta uriașă vă neliniștește, luați-l drept ajutor și pe marele judecător.

— Da! Da! Bine ai spus, întăriră demnitarii cu convingere.

La lumina unei torțe pe care o aprinse, Mentezufis puse pe masă, în fața statuii zeului, un papirus, pe care fură scrise următoarele: „Date fiind primejdiile ce amenință statul, puterea adunării tainice trece în mâinile lui Herhor, care va avea drept ajutoare pe Mefres și pe judecătorul suprem.” Actul acesta, întărit cu iscăliturile demnitarilor prezenți, fu pus într-o cutie și închis într-o ascunzătoare, sub altar.

Pe lângă aceasta, fiecare din cei șapte demnitari se legă cu jurământ să îndeplinească toate poruncile lui Herhor și să aducă fiecare în conspirație încă alți zece demnitari. Iar Herhor le făgădui să le dea dovezi după care faraonul se împotrivește la stăruințele de-a încheia pace, ducând negocieri cu fenicienii în vederea construirii canalului și vrând totodată să pătrundă mișelește în Labirint.

— Viața și cinstea mea sunt în mâinile voastre, încheie Herhor. Dacă cele spuse de mine sunt neadevărate, mă puteți osândi la moarte, iar trupul mi-l puteți arde pe rug.

Nimeni nu se mai îndoi acum că marele preot spusese curatul adevăr. Fiindcă niciun egiptean nu și-ar încredința trapul rugului și sufletul pieirii.

***

Zilele de după nuntă, Tutmozis le petrecu alături de Hebron, în micul palat dăruit de faraon. În fiecare seară, venea însă în încăperile locuite de cei din gardă, unde, în tovărășia ofițerilor și a dansatoarelor, își petrecea nespus de vesel nopțile. Văzându-i purtarea, prietenii înțeleseră că Tutmozis se căsătorise cu Hebron numai pentru zestre, ceea ce, de altfel, nu miră pe nimeni.

După cinci zile, Tutmozis îl vesti pe faraon că-și poate relua slujba. În chipul acesta, își vedea soția numai la lumina soarelui, noaptea stând de veghe lângă odăile faraonului.

Într-o seară, Ramses îi spuse:

— În palatul ăsta se găsesc atâtea unghere bune de tras cu urechea și