pentru faptul că binevoiești să-mi fii soție. Pentru îmbrăcăminte îți dau trei talanți pe an, iar pentru cheltuielile casei câte un talant pe lună. Dintre copiii pe care-i vom avea, cel mai vârstnic fiu va fi moștenitorul averii pe care o am astăzi, cât și a celei ce-o voi agonisi în viitor. Dacă nu voi trăi cu tine, dacă ne vom despărți și îmi voi lua altă soție, voi fi dator să-ți plătesc din averea mea patruzeci de talanți. Fiul nostru, când va prelua averea, va fi dator să-ți plătească cincisprezece talanți pe an. Iar copiii avuți cu altă soție nu vor avea drept la averea fiului nostru cel dintâi născut”.{93}

Marele judecător, în numele lui Hebron, citi apoi actul prin care mireasa făgăduia să-l hrănească și să-l îmbrace bine pe soțul ei, să poarte de grijă casei lui, familiei, slujitorilor, lucrurilor și sclavilor, încredințând soțului administrarea averii pe care i-o dăduse și pe care avea să i-o mai dea cu timpul tatăl ei.

După citirea actelor, Herhor îi dădu lui Tutmozis un pahar de vin.

Mirele îl bău până la jumătate, mireasa își înmuie buzele și apoi arseră amândoi tămâie în fața unei draperii de purpură.

Părăsind templul zeului Amon din Teba, tânăra pereche și strălucitorul lor alai se îndreptară, prin aleea sfincșilor, spre palatul regal. Pâlcuri-pâlcuri de oameni și de oșteni îi întâmpinau cu urale, aruncându-le în cale flori.

Tutmozis locuise până atunci în odăile faraonului. În ziua nunții, monarhul îi dărui însă un mic și minunat palat, în fundul grădinilor, înconjurat de o pădurice de smochini, de mirt și de baobabi, unde tinerii căsătoriți puteau să petreacă fericiți și netulburați. În colțul acesta liniștit se iveau așa de rar oameni, încât nici păsările nu-și luau zborul în fața lor.

Când oaspeții și tânăra pereche ajunseră în noua lor locuință, avu loc ceremonia deplină a căsătoriei. Tutmozis o luă pe Hebron de mână, conducând-o lângă focul ce ardea în fața statuii zeiței Isis. Mefres vărsă atunci pe capul miresei câteva picături de apă sfințită. Hebron atinse focul cu mâna, iar Tutmozis împărți cu ea o bucățică de pâine și îi puse în deget inelul său, semn că din clipa aceea devine stăpâna averii, a slujitorilor, a turmelor și a sclavilor mirelui.

În timpul acesta, preoții înălțau imnuri nupțiale, purtând statuia zeiței Isis prin toată casa, iar preotesele executau dansuri sacre.

Ziua se sfârși cu felurite petreceri. Și un mare ospăț, în timpul căruia toți băgară de seamă că Hebron îl însoțea necontenit pe faraon, pe când Tutmozis, destul de departe de ea, se îndeletnicea doar cu cinstirea oaspeților.

Când se iviră stelele, Herhor părăsi ospățul și, scurtă vreme după el, se strecurară afară și câțiva dintre cei mai înalți demnitari. Pe la miezul nopții, în subteranele templului Amon se adunară marii preoți Herhor, Mefres și Mentezufis, judecătorul suprem din Teba precum și nomarhii din Abu, Hor și Emsuh. Mentezufis cercetă coloanele groase, închise porțile și stinse luminile; în încăperea joasă rămase aprinsă o singură lampă, ce ardea în fața statuii lui Horus. Demnitarii se așezară pe trei bănci de piatră, iar nomarhul din Abu le spuse:

— Dacă mi s-ar cere să vorbesc despre firea luminăției-sale Ramses al XIII-lea, vă spun drept că n-aș fi în stare s-o fac.

— Un smintit! adăugă Mefres.

— Dacă-i smintit, nu știu, răspunse Herhor. Știu însă că-i un om foarte primejdios. De două ori până acum, Asiria ne-a adus aminte de încheierea definitivă a păcii, iar acum, după câte aud, începe să fie neliniștită de înarmarea Egiptului.

— Asta încă n-ar fi nimic, spuse Mefres. Ceea ce-i mai rău e că nelegiuitul acesta se gândește cu tot dinadinsul să se atingă de comorile Labirintului.

— Eu, zise nomarhul din Emsuh, socot că sunt și mai amenințătoare făgăduielile pe care le face țăranilor. Veniturile statului și ale noastre vor scădea cu siguranță, dacă poporului i se va îngădui să lenevească ziua a șaptea. Iar dacă faraonul va da și pământ țăranilor…

— E gata să facă lucrul acesta, șopti marele judecător.

— Să facă chiar una ca asta? întrebă nomarhul din Hor. Aș crede mai degrabă că vrea numai bani. Așa că, dacă i s-ar da ceva din comorile Labirintului…

— Nu se poate, îl întrerupse Herhor. Statul nu-i amenințat de nicio primejdie, ci numai faraonul, ceea ce nu-i totuna. Și apoi, așa cum digul e puternic atâta vreme cât nu-l străbate nici cel mai mic fir de apă, la fel și Labirintul, e plin câtă vreme nu ne atingem de prima bucățică de aur. După aceasta pot aluneca toate celelalte. Și apoi, cui să-i încredințăm noi tezaurul zeilor și al statului? Unui tinerel care nesocotește credința, umilește preoții și răscoală poporul? Nu-i el oare mai rău decât Assar? E drept că acesta-i un barbar, în schimb, nu ne pricinuiește pagube.

— E necuviincios din partea faraonului să-i facă ochi dulci, în văzul lumii, soției prietenului său și chiar din ziua nunții, mărturisi îngândurat judecătorul.

— Ea însăși îl momește! spuse nomarhul din Hor.

— Orice femeie momește bărbații, spuse cel din Emsuh. Judecata e dată însă omului tocmai ca să-l ferească de păcat.

— Nu-i oare faraonul bărbatul tuturor femeilor din Egipt? șopti nomarhul din Abu. În afară de asta, păcatele le judecă zeii; pe noi ne privesc doar treburile statului.

— E un om primejdios! Primejdios! zise nomarhul din Emsuh, amenințând cu mâna. Nu încape îndoială că poporul și-a luat nasul la purtare. Din clipă în clipă se poate răscula. Atunci să vedeți cum niciun mare preot și niciun nomarh nu va mai fi sigur de puterea, de averea și chiar de viața lui.

— Am eu leac pentru răscoală, îl liniști Herhor.

— Ce leac?

— Mai întâi, spuse Mefres, răscoala poate fi ocolită dacă îi vom lămuri pe cei mai cu