Furgonul a luat foc. Flăcările s-au întins la un furgon din apropiere, încărcat cu muniţie. Muniţia de infanterie şi grenadele au început să explodeze ca într-o acţiune de deschidere a focului prin surprindere.

Schimburile de focuri, succesele şi accidentele relativ minore s-au repetat şi în ziua următoare, aproximativ după acelaşi tipar. Un maior de stat-major din divizia de şvabi care stătea lângă generalul său pe marginea unui rambleu de cale ferată în timpul unei vizite la o unitate de patrulare a fost ucis pe loc de glonţul unui lunetist rus, ascuns într-un tufiş. Şoferul lor a fost şi el lovit în umărul stâng. După ce a ordonat infanteriei şi unei perechi de tunuri autopropulsate să tragă, generalul a luat trupul ofiţerului de stat-major în vehiculul lui şi a părăsit “locul nenorocirii”. În timpul cinei din cortul popotei Cartierului General, câţiva ofiţeri inferiori discutau despre avantajele morţii subite. Unii considerau sfârşitul neaşteptat al maiorului de preferat, aproape un ideal militar, alţii erau deprimaţi, susţinând că era un furt de viaţă, o reducere a trupului un ofiţer la nivelul unui joc de tras la ţintă. Generalul a tăcut tot timpul amărât, evident tulburat că moartea unui subordonat fusese provocată de un glonţ destinat lui.

In timp ce Armata 6 şi Armata l tancuri asigurau aliniamentul de lansare a Operaţiunii Albastru, ce trebuia să înceapă la 28 iunie, celelalte cartierele generale implicate au intrat într-o stare de confuzie.

Pe 19 iunie, maiorul Reichel, ofiţerul cu probleme operative al Diviziei 23 tancuri, a plecat cu un avion uşor Fieseler Storch să viziteze o unitate din eşalonul întâi. Contrar tuturor procedurilor de securitate, luase cu el un set de ordine detaliate pentru întreaga operaţiune. Aparatul Storch a fost doborât dincolo de liniile germane. O patrulă trimisă să recupereze trupurile şi documentele a descoperit că ruşii ajunseseră acolo primii. Auzind despre cele întâmplate, Hitler a devenit aproape incoerent din cauza furiei.

A cerut ca atât comandantul de divizie, cât şi comandantul de corp de armată să fie aduşi în faţa Curţii Marţiale.

Marea ironie a fost că atunci când i s-a spus despre documentele capturate, Stalin nici nu s-a uitat la ele, socotindu-le falsuri. Revenind la încăpăţânarea obsesivă din anul anterior, Stalin refuza să creadă orice ar fi contrazis propria sa părere că Hitler va ataca din nou Moscova. Cartierul General al Frontului de Sud-Vest a trimis documentele lui Reichel la Kremlin cu avionul, însă Stalin, în timpul întrevederii sale din 26 iunie cu generalul Golikov, comandantul Frontului Briansk, chiar cel ameninţat, a aruncat furios documentele când a văzut că generalul le considera autentice. Golikov a fost trimis înapoi la Cartierul său General pentru a pregăti o lovitură rapidă de devansare pentru a recuceri oraşul Orei. Împreună cu statul său major, a pregătit a doua zi şi întreaga noapte un proiect de plan, dar toata truda lor a fost în zadar. Ofensiva germană a început câteva ore mai târziu.

Pe 28 iunie, armatele 2 şi 4 tancuri, au atacat în direcţia est către Voronej, nu spre nord, către Moscova, aşa cum se aşteptase Stalin. Un controlor aerian de la Luftwaffe, de obicei un locotenent ajutat de doi subofiţeri dotaţi cu unul dintre cele mai noi aparate radio, a fost ataşat Cartierului Genera al diviziilor de tancuri din primul eşalon, pentru a anunţa atacurile aeriene. Odată realizată pătrunderea, diviziile de tancuri ale lui Hoth au înaintat rapid în timp ce avioanele de bombardament în picaj (Stuka) ale lui Richthofen zdrobeau punctele de sprijin sau concentrările de tancuri din faţă.

Pătrunderea realizată de Armata 4 tancuri, sub comanda lui Hoth, a alarmat Moscova. Stalin a aprobat cererile lui Golikov de suplimentare a tancurilor şi a transferat mai multe brigăzi din rezervele Stavka şi de la Frontul Sud-Vest al lui Timoşenko. Dar din cauza comunicaţiilor proaste, desfăşurarea lor pentru o contralovitură a durat mai mult. Un aparat Focke-Wulf 189 de la o escadrilă de cercetare din apropiere a localizat locul lor de concentrare şi, pe 4 iulie, Corpul 8 aviaţie al lui Richthofen a lovit din nou.

Pe 30 iunie, Armata 6 a lui Paulus a părăsit aliniamentul de plecare pregătit pe malul de est al râului Doneţ. Avea la stânga Armata 2 ungară şi la dreapta, Armata l tancuri. Au întâmpinat o rezistenţă mai puternică decât se aşteptau, cu tancuri T-34 şi tunuri antitanc îngropate în pământ şi camuflate pentru a nu fi reperate de aparatele Stuka şi de tancuri. Această formă de luptă i-a dezavantajat pe tanchiştii ruşi, pentru că mult mai experimentatele echipe germane de tancuri le-au dejucat cu uşurinţă planurile. Servanţii ruşi luptau până la moarte sau fugeau în ultima clipă. “Tancurile ruseşti ies din amplasamente ca nişte broaşte ţestoase”, scria un observator, “şi încearcă să scape înaintând în zigzag. Pe unele din ele se mai văd plasele de camuflaj ca nişte peruci verzi.”

Diviziile germane înaintau prin lanuri întinse de grâu şi floarea-soarelui. Una din principalele primejdii o reprezentau ostaşii Armatei Roşii, izolaţi din cauza înaintării rapide, care atacau din spate sau din flancuri. De nenumărate ori, atunci când soldaţii germani ripostau, ostaşii ruşi cădeau la pământ, rămânând nemişcaţi. Când germanii se apropiau, soldaţii sovietici aşteptau aproape pan în ultima clipă, apoi “îi împuşcau de la mică distanţă”.

În ciuda înaintării lor neîntrerupte, ofiţerii de stat-major german nu s-au mai simţit în largul lor după capturarea planurilor maiorului Reichel. Discutaseră deja între ei, în particular, dacă Harkovul fusese sau nu o victorie decisivă: acum, se temeau că fuseseră atraşi într-o capcană. Nu ştiau dacă inamicul pregătea forţe de rezervă pentru un contraatac prin surprindere, sau dacă plănuia să se retragă în adâncimea teritoriului, obligându-i astfel să-şi extindă liniile de aprovizionare de-a lungul şi de-a latul regiunilor vaste în care comunicaţiile se realizau cu dificultate, în această etapă însă temerile lor erau exagerate. Haosul în rândurile sovieticilor era atât de mare, din cauza deteriorării comunicaţiilor, încât ofiţerii de stat-major şi comandanţii au fost nevoiţi să zboare cu biplane de ici-colo, evitând aparatele Messerschmitt, încercând să-şi localizeze trupele.

Afacerea Reichel a lăsat în urmă o umbră lungă. Ideea unei iscusite curse ruseşti a fost perpetuată şi i