s-a dat amploare după Bătălia de la Stalingrad de către numeroşi supravieţuitori şi istorici germani din perioada Războiului Rece, care au ignorat faptul evident că cea mai mare greşeală a lui Stalin de după invazie a fost că nu a permis forţelor sale să se retragă. Faptul că Armata Roşie a început să se retragă din faţa germanilor în iulie 1942 nu a făcut parte dintr-un plan diabolic. Pur şi simplu, Stalin ascultase în sfârşit glasul raţiunii şi a permis comandanţilor să evite încercuirea. Drept rezultat, preconizata dublă învăluire a germanilor la vest de Don a eşuat.

Stavka, totuşi, a fost de acord că Voronejul, un centru vital de comunicaţii, trebuia apărat până la ultimul om. Cei de la Stavka Ştiau că dacă nu rezistă acolo şi dacă nu preîntâmpină înaintarea germanilor peste Donul Superior, întregul Front de Sud-Vest al lui Timoşenko va fi încercuit.

Voronej avea să fie prima bătălie importantă pentru recent Mecanizata Divizie 24 tancuri, care până cu un an în urmă fusese singura divizie de cavalerie a Wehrmacht-ului. Flancată de diviziile Ossdeutschland şi 16 motorizată, Divizia 24 tancuri a înaintat falnic către Voronej. Infanteria mecanizată a ajuns la Don si a asigurat un cap de pod pe malul celălalt, în seara următoare, infanteria mecanizată a Diviziei Grossdeutschland a aparat podul de pe drumul principal de acces către Voronej cu o tenacitate temerară înainte ca ruşii să-şi dea seama ce se întâmplă.

Hitler a mai zburat o dată la Poltava, pe 3 iulie, cu toată suita pentru consultări cu feldmareşalul von Bock. Era din nou într-o stare de spirit triumfătoare după cucerirea Sevastopolului şi tocmai îl înaintase pe Manstein la gradul de feldmareşal. “în timpul convorbirii”, scria Bock în jurnalul său, “Führer-ului i-a plăcut foarte mult ideea că englezii, atunci când lucrurile merg prost, se descotorosesc de orice general, înmormântând astfel orice iniţiativă în armată!”. Generalii germani prezenţi au fost nevoiţi să se alăture râsului lingăilor. Cu toată exuberanţa sa evidentă, Führer-ul era hotărât să nu permită armatelor sovietice să scape, mai ales celor de la sud-est de Voronej, în coturile Donului. Părea că oraşul va cădea foarte repede.

Hitler a luat apoi o dezastruoasă decizie de compromis. I-a permis lui Bock să continue bătălia pentru Voronej cu singurul corp de tancuri deja angajat în luptă, trimiţând restul armatei lui Hoth către sud. Însă forţele germane lăsate în urmă nu aveau capacitatea de a obţine un rezultat rapid. Apărătorii sovietici au rezistat în lupte aprige de stradă, acolo unde germanii au pierdut principalele lor avantaje.

Mai mult din întâmplare decât strategic, lupta de la Voronej i-a permis Armatei Roşii să concentreze apărarea în oraşe, nu pe aliniamente arbitrare de pe hartă. Noua flexibilitate a permis armatelor lui Timoşenko să se retragă, evitând astfel încercuirea, dar fuseseră deja atât de schilodite, încât pe 12 iulie, printr-o directivă Stavka, a fost stabilit un nou comandament al frontului. Deşi nimeni nu îndrăznea să spună deschis că Armata Roşie ar putea fi forţată să se retragă până la Volga, toţi erau convinşi că acolo avea să se dea principala bătălie. Mărturia cea mai semnificativă în acest sens a fost dislocarea rapidă a Diviziei 10 puşcaşi NKVD, cu cele cinci regiment ale sale aduse din Ural şi din Siberia. Statul-major al diviziei a preluat atribuţiile tuturor unităţilor locale NKVD şi de la batalioane! de miliţie, precum şi controlul asupra traficului fluvial pe Volga.

Păreau zile glorioase pentru regimentele germane din linia întâi. “Cât putem vedea cu ochii”, scria un observator, “vehicule înaintează prin stepă. Fanioanele flutură în aerul pâlpâitor al după-amiezii.” Comandanţii stăteau fără frică în picioare în turelele tancurilor, cu un braţ ridicat, îndemnându-şi să înainteze. Praful ridicat de şenile rămânea în urma lor era ca niște nori de fum.

Aceste zile au fost ameţitoare pentru tinerii ofiţeri, care goneau a cucerească oraşul Rostov-pe-Don. Moralul ridicat din nou odată u venirea primăverii, noul echipament şi marele succes repurtat la Harkov făcuseră uitat coşmarul iernii anterioare. “Era ca şi cum capul nostru era format din două părţi”, explica un locotenent din Divizia 3 tancuri, contele Clemens von Kageneck, care avea să fie curând decorat cu Crucea Cavalerilor cu Frunze de Stejar. “Porneam la atac jubilând şi totuşi ştiam că inamicul va ataca din nou la iarnă.” Uitaseră, de asemenea, aproape total abilitatea Rusiei, cu distanţele ei uriaşe, vreme aspră şi drumuri proaste, de a macină maşinăria lor modernă şi de a-i obliga să se întoarcă la tactica şi condiţiile primului război mondial.

În primele luni ale campaniei, infanteriştii au calculat cu grijă cât de mult mărşăluiseră de când trecuseră frontiera în dimineaţa lansării Operaţiunii Barbarossa. Acum nu le mai păsa. Tropăiau înainte, cu feţele năclăite de sudoare şi praf, într-un tempo de 10 kilometri pe oră, în încercarea de a se ţine aproape de formaţiunile motorizate. Comandanţii lor păreau să uite că artileria celor mai multe divizii germane era încă nemecanizată, să uite de caii lor lăturaşi care înaintau cu paşi greoi, tuşind în norii de praf, de servanţii pieselor de artilerie care de oboseală se legănau în mers cu echipamentul în spinare. Totuşi tehnologia şi netezimea stepei aveau un mare avantaj. Orice rănit în urma contactului cu inamicul putea fi rapid evacuat de Sanitas-ul, un aparat Junker 52 transformat în avion sanitar.

Copleşiţi de infinitul orizontului şi de întinderea cerului, influențați poate de priveliştea oferită de vehiculele care hurducăiau peste hopuri ca nişte ambarcaţiuni pe valuri înalte, cei mai imaginativi dintre ei vedeau stepa ca o mare neexplorată. Generalul Strecker a descris-o într-o scrisoare ca un “ocean ce ar putea îneca în apele lui invadatorul”. Satele au fost asemănate cu insule. In stepa arsă de soare, în sate se putea găsi aproape sigur o sursă de apă. Dar un comandant putea zări în depărtare o cupolă de biserică în formă de ceapă şi, când ajungea acolo, să găsească restul satului distrus, cu lemnăria arzând încă mocnit. Cai şi vite moarte zăceau peste tot, cu burţile umflate în arşiţă, cu picioarele ridicate grotesc.

Adesea, singurul semn de viaţă era câte o pisică care mieuna printre dărâmături.

Într-un sat neafectat de lupte, mai putea