apărea cu paşi şovăitori câte un ţăran bătrân, care îşi smulgea de pe cap căciula ca şi cum s-ar fi aflat în faţa stăpânului înainte de revoluţie, pentru ca apoi să se grăbească să scoată apă pentru vizitatori, în acest timp, câteva sătence îşi goneau gâştele în vreo viroagă sau crâng din apropiere pentru a le ascunde, dar şi-au dat curând seama că soldaţii germani aveau un nas tot atât de bun ca orice echipă comunistă de rechiziţii.

Soldaţii nu luau doar napi sau ceapă de pe câmp, ci scotoceau aproape fiecare lot sau grădină de zarzavat pe lângă care treceau.

Găinile, raţele şi gâştele erau prada de război preferată pentru că erau uşor de cărat şi de gătit. Clemens Podewils, un corespondent de război ataşat Armatei 6, a descris în jurnalul său sosirea unui grup de luptă într-un sat de stepă pe 30 iunie, după un crâncen schimb de focuri. “Chipuri negre sar din tancuri şi din semişenilate. Brusc are loc o execuţie. Orătăniile, cu penetul de la gât însângerat, bătând din aripi, sunt aduse în vehicule. Soldaţii urcă în tancuri, şenilele macină pământul, pentru a porni apoi din nou la drum.” Singurul lucru pe care nu s-au deranjat să-l ia de la localnici în vara aceea au fost seminţele de floarea-soarelui, numite în glumă de soldaţii germani “bomboane de ciocolată ruseşti”.

Intre numeroasele relatări există o neconcordanţă tulburătoare, nefăcându-se nici o legătură între scenele înspăimântătoare şi implicarea martorilor oculari. “Un băieţel ne stătea în cale”, scria într-o scrisoare un student la Teologie în vârstă de douăzeci de ani. Nu mai cerşea, murmura doar: «Pan, pâine.» Era cumplit câtă suferinţă şi apatie se puteau citi pe chipul unui copil.” La scurt timp după această întâmplare, acelaşi student la Teologie, devenit cercetaş chiar înaintea morţii sale, dezvăluia lirismul scrierilor unui Cântic din secolul al XlX-lea: “Germania, nu am folosit până acum acest cuvânt, tu, ţară a inimilor mari, a inimilor puternice. Tu, căminul meu. Merită o viaţă să-ţi fie sămânţă.”

Aliaţii germanilor prădau potrivit propriei lor concepţii despre moralitate, respectiv că este drept să furi de la comunişti. “Flăcăii noştri au furat trei ulcioare cu lapte”, scria un caporal ungur în jurnalul său. “Femeile duseseră laptele în pivniţă, când au apărut băieţii noştri cu grenade, ameninţându-le că le aruncă. Femeile speriate au fugit şi băieţii noştri au luat laptele. Ne rugăm la Dumnezeu să ne mai ajute şi în viitor.”

În acel iulie, Hitler era din ce în ce mai iritat din cauza întârzierilor, care s-au înregistrat, în esenţă, din vina lui. Diviziile de tancuri care înaintaseră în viteză, realizând pe neaşteptate pătrunderi după pătrunderi, au fost obligate să se oprească atunci când au rămas fără combustibil într-un moment crucial, un dublu motiv de iritare pentru Hitler, care nu înceta să-şi plimbe privirile pe hartă spre terenurile petrolifere din Caucaz.

Această stare de surescitare l-a determinat să facă cea mai dezastruoasă schimbare de planuri posibilă, care nu a făcut altceva decât să irosească şi mai mult timp şi combustibil preţios din cauza redirecţionării formaţiunilor. Faza centrală a Operaţiunii Albastru consta dintr-o ofensivă rapidă a Armatei 6 şi a Armatei 4 tancuri spre Stalingrad pentru a împiedica retragerea trupelor lui Timoşenko, înainte de lansarea atacului asupra Rostovului şi peste Donul inferior, către Caucaz. Hitler dorea însă cu atâta disperare să grăbească atacul în Caucaz, încât a hotărât ca aceste faze să se desfășoare concomitent. Aceasta, bineînţeles, a redus foarte mult concentrarea de forţe. Contrar sfaturilor lui Halder, Hitler a deviat spre sud Armata 4 tancuri a lui Hoth şi a lipsit Armata 6 de Corpul tancuri, încetinind astfel înaintarea ei pentru un asalt frontal către Stalingrad.

Feldmareşalul von Bock nu-şi putea ascunde exasperarea provo, cată de hotărârea arbitrară a lui Hitler de a împărţi Operaţiunea Albastru şi a o transforma astfel dintr-un întreg coerent format din două faze în două părţi total separate. Führer-ul a mai decis şi şi împartă în două Grupul de Armate Sud. Feldmareşalul List, un bavarez, urma să ducă în Caucaz Grupul de Armate A, în timp ce feldmareşalul baron von Weichs urma să comande Grupul de Armate B, în care Armata 6 era formaţiunea cea mai mare. Führer-ul, ştiind ca Bock nu era de acord cu ultimele sale decizii, l-a demis, acuzându-l de întârzierea de la Voronej. Hitler a schimbat astfel nu doar organizarea, sincronizarea şi succesiunea ce dădeau logică Operaţiunii Albastru. Următorul lui pas, două săptămâni mai târziu, avea să fie o creştere considerabilă a anvergurii ei, reducând astfel şi mai mult forţele disponibile.

Atenţia Führer-ului era concentrată ferm asupra apropierii de Caucaz, aşteptând cu nerăbdare semnele unei mari bătălii de încercuire, pentru a prinde în cursă forţele lui Timoşenko în stepa de la nord de Rostov. Singura încercuire a fost însă mică şi a fost realizată de Corpul 40 tancuri la Milerovo, pe 17 iulie. Diviziile de tancuri, fără să piardă vremea, au lăsat alte trupe să-i încercuiască pe ruşi.

Au rulat către sud-est, unităţile lor înaintate ajungând în oraş şi la gara Morozovsk a doua zi. După încă o zi, au ajuns la Donul Inferior, ceea ce a însemnat o înaintare de 200 de kilometri în decurs de trei zile.

Din nou, soarta prizonierilor sovietici a fost teribilă. Stepan Ignatevici Odinikţev, furier în Divizia 60 cavalerie, s-a numărat printre cei capturaţi la Milerovo, pe 17 iulie, împreună cu alţi mii de prizonieri ruşi, a fost mânat către o închisoare improvizată, lângă linia ferată principală ce ducea spre est la Stalingrad şi spre vest în Ucraina. Unii prizonieri au fost trimişi în următoarele două săptămâni în alte lagăre construite în grabă, iar Odinikţev s-a trezit într-o altă cuşcă de sârmă ghimpată în apropierea satului Golubaia. “Eram morţi de foame”, a spus el, când a fost găsit peste mai mult de trei luni de trupele Armatei Roşii, “în cele mai bune zile, primeam puţina secară în apă fiartă. Carnea unui cal mort era o delicatesă. Erau loviți  in permanenţă cu paturile puştilor, uneori fără nici un motiv. In fiecare zi, zeci de oameni mureau de foame sau în urma bătăilor primite.” Cu toate că cei