de la NKVD îi suspectau pe toţi ostaşii Armatei Roşii prinşi de germani, cel care l-a interogat pe Odinikţev i a crezut. “Omul acesta”, a mâzgălit el cu un creion la sfârşitul raportului dactilografiat, “arată ca un schelet învelit în piele.”

Atât de rapidă a fost de data aceasta înaintarea germană, încât, pe 19 iulie, Stalin a ordonat personal Comitetului de Apărare a Stalingradului să pregătească oraşul imediat pentru război. Stavka se temea că Rostovul nu va rezista mult. Armata 17 era pregătită să treacă Donul dinspre Marea Neagră, Armata l tancuri avansa către oraş de la nord, iar o parte a Armatei 4 tancuri era gata să treacă Donul pe la est. Pe 23 iulie, diviziile 13 şi 22 tancuri, susţinute de infanteria mecanizată din Divizia SS Wiking, au pătruns direct în inima Rostovului până la podul principal peste Don. Luptele din oraş au fost crâncene, mai ales apărarea de către NKVD a Cartierului lor General, dar către sfârşitul zilei următoare, ultimele cuiburi principale de rezistenţă au fost zdrobite într-o operaţiune de curăţire sistematică, clădire cu clădire. Führer-ul jubila. Cucerirea Rostovului a şters din mintea sa amintirile rele din iarna anterioară.

Hitler a sosit la noul Cartier General avansat din oraşul ucrainean Vinniţa pe 16 iulie. Ca alternativă la Wolfsschanze (Bârlogul Lupului) din Rastenburg, acesta a primit numele de cod Werwolf (Vârcolac. Cuvântul Wolf, versiunea veche germană a numelui Adolf, îi provoca, evident, Führer-ului o emoţie atavică.).

A fost asigurat că oraşul Vinniţa era Judenrein - curăţat de evrei - după execuţiile în masă comise de un batalion de poliţie toamna trecuta. S-a aflat mai târziu că oraşul fusese, de asemenea, locul unor atrocităţi staliniste în 1938, când trupele NKVD au masacrat peste 100 de ucraineni, dar germanii nu au descoperit mormintele acestora până în 1943.

Complexul Werwolf, format din barăci mari şi confortabile de lemne, fusese construit într-o pădure de pini din nordul oraşului.

Aparent simpla “Casă a Führer-ului” a fost construită în jurul curţii private. Hitler, paranoic atunci când se afla pe teritoriu inamic, avea şi un buncăr din beton. Garda sa de corp, Rattenhuber, a descris măsurile de securitate luate la Vinniţa, atunci când a fost interogat de ofiţerii SMERŞ, după terminarea războiului. Stalin, obsedat de fiecare detaliu personal în ceea ce îl privea pe Hitler, a primit un raport special de la Abakumov, şeful SMERŞ.

Eforturile depuse şi atenţia acordată celui mai mic detaliu pentru satisfacerea nevoilor şi asigurarea securităţii Führer-ului aminteau de o Curte bizantină, înainte de sosirea lui, echipe Gestapo au cercetat pereţii în căutarea microfoanelor şi a explozibililor. O firmă de horticultura, Zeidenspiner, i-a făcut o mică grădină de zarzavaturi, săpată de Organizaţia Todt. Bucătarul personal al lui Hitler, Haupsturmfuhrer Fater, trebuia să selecteze el însuşi legumele.

Orice alt zarzavat destinat mesei Führer-ului trebuia cules sub ochii unui furier numit în acest scop, care apoi trebuia să-l aducă direct la bucătărie. Toate alimentele erau supuse unei analize chimice înainte de a fi gătite, iar mâncarea era gustată înainte de a ajunge în farfuria Führer-ului. Mostre din proviziile de apă erau controlate de câteva ori pe zi. Apa minerală era îmbuteliată în prezenţa unor agenţi înainte de a fi adusă înăuntru. Până şi rufele spălate erau cercetate cu raze X pentru ca nu cumva să fi fost ascunşi printre ele explozibili, în afara buncărului erau depozitate rezervoare cu oxigen, gata să fie pompat în aer, întrucât Hitler se temea de vaporii nocivi degajaţi de fierul-beton. Gestapoul supraveghea umplerea acestor rezervoare şi le testa cu regularitate.

Şederea Führer-ului la Vinniţa în a doua parte a lunii iulie a coincis cu o perioadă de caniculă. Temperatura era aproape de patruzeci de grade. Hitler, transpirând foarte mult, nu se simţea în largul său, mai ales în starea de nerăbdare febrilă din timpul înaintării către Rostov. Incapabil să suporte aşteptarea, îl tot îndemna pe Halder sa grăbească operaţiunea. Se autosugestionase într-atât că Armata Roşie se afla în fazele finale ale colapsului, încât pe 23 iulie a rescris Operaţiunea Albastru în Directiva Führer-ului nr. 45., ,într-o campanie care a durat puţin mai mult de trei săptămâni, obiectivele pro' funde trasate de mine pentru flancul sudic al Frontului de Răsărit au fost în mare îndeplinite. Doar câteva forţe inamice slabe au reuşit să ape din încercuire şi să ajungă la malul îndepărtat al Donului.”

Ignorând raţiunea strategică pe care se bazase întregul plan, Hitler sporea obiectivele lui în doi timpi şi trei mişcări. Armata 6 va cuceri şi va ocupa Stalingradul. Nu-l mai mulţumea planul iniţial de înainta către Volga şi a distruge fabricile de armament. Paulus trebuia apoi să trimită grupuri motorizate în aval de Volga către Astrahan şi Marea Caspică. Grupul de Armate A, sub comanda feldmareşalului List, a primit acum ordinul de a cuceri întreaga platformă maritimă estică a Mării Negre şi cea mai mare parte din ceea ce mai rămăsese din Caucaz.

Când a primit acest ordin, două zile mai târziu, List l-a citit fără să-şi creadă ochilor. S-a gândit că Hitler deţinea anumite informaţii cu privire la colapsul Armatei Roşii, care nu fuseseră transmise mai departe. Comandanţii de armate auziseră şi ei că Armata 11 a lui Manstein, încheind cucerirea Crimeii, pleca spre frontul Leningrad şi că diviziile de infanterie mecanizată Grossdeutschland şi SS Leibstandarte urmau să fie trimise înapoi în Franţa. “Permanenta subestimare a potenţialului inamicului”, scria Halder în jurnalul său, “capătă treptat o formă grotescă şi devine primejdioasă.”

Hitler a încercat să justifice acest joc de mare risc pe baza întăririlor ce soseau de la aliaţi. Cu toate că era în stare să fie cât se poate de persuasiv în această revărsare propagandistică înălţătoare - pe care Rommel o numea cinic “cură de soare” - Führer-ul nu a reuşit să convingă decât puţini generali în legătură cu acest subiect. Atunci când a vorbit în termeni măreţi despre armatele 3 şi 4 române, 2 ungară şi 8 italiană, generalii ştiau foarte bine că acestea nu pot face nici cât un corp de armată german, ca să nu mai vorbim de o armată, mai ales din cauza mijloacelor antitanc insuficiente. Generalii germani împărtăşeau, de asemenea,