părerea feldmareşalului von Rundstedt cu privire la această “armată a Societăţii Naţiunilor”, ce cuprindea români (ai căror ofiţeri şi subofiţeri erau după părerea lui “deasupra oricărei descrieri”), italieni (“teribili oameni”) unguri (“nu doreau decât să plece repede acasă”). Cu puţine precum slovacii (“excelenţi, foarte modeşti”) şi trupele române de vânători de munte, el şi alţi comandanţi germani îi considerau prost echipaţi şi înarmaţi, neinstruiţi şi total nepregătiţi pentru un război pe Frontul de Răsărit.

Deşi exprimate cu aroganţă, multe din observaţiile lui Rundstedt sunt confirmate de alte surse. Jurnale, scrisori şi rapoarte ale interogatoriilor sovietice prezintă cu o claritate dureroasă şi uneori patetică soarta soldaţilor şi a subofiţerilor aliaţi. Caporalul Istvan Balogh făcea parte din Brigada l motorizată ungară, care a părăsit Budapesta pe 18 iunie, “printre oameni tăcuţi şi sunete triste de goarnă”, cu destinaţia “pământul însângerat al Rusiei”. “Maică a Domnului păzitoare a Ungariei”, scria el într-un jurnal detaliat, luat de pe trupul său care zăcea pe malul Donului trei luni mai târziu şi trimis la Moscova, “roagă-Te pentru noi şi apără-ne de toate păcatele şi nenorocirile! Amin.” Stările de spirit erau foarte amestecate la plecare: tristeţe, o groază seculară de stepa rusă şi momente de optimism febril, în unele trenuri care transportau trupe “se auzeau cântece”, relata alt ungur mai târziu, la interogatoriu.

“Soldaţii şi ofiţerii beau vin şi domnea veselia. Nimeni nu ştia ce însemna cu adevărat războiul.”

Cinci zile mai târziu, trenul lui Balogh a trecut pe lângă câmpurile de bătălie din anul anterior. “Peste tot mai pot fi văzute tancuri ruseşti zdrobite. Ne uităm la ele şi ne îngrozim la ideea că acest iad rusesc s-ar putea întoarce împotriva Ungariei. Mulţumesc lui Dumnezeu că i s-a pus capăt. Suntem deplin încrezători că vom zdrobi pericolul roşu pentru Europa.” Pe l iulie, la Ivanovka, au auzit pentru prima oară foc de artilerie. “Pretutindeni se pot vedea resturile vehiculelor germane arse. Nu începe oare norocul să-i părăsească pe germani? Să credem în Dumnezeu pentru ca sorţii sa ne fie favorabili în ciuda unor înfrângeri.”

Majoritatea soldaţilor aliaţi erau recruţi, şi cel puţin jumătate analfabeţi. Lipsa de familiarizare cu progresul tehnologic îi expunea unor accese de panică când erau atacaţi de tancuri sau de avioane. Solda zilnică, după cum a recunoscut un locotenent de cavalerie român, atunci când a fost capturat, “ajungea să cumperi un litru de vin”. Serviciile medicale păreau să se fi schimbat foarte puţin in secolul al XlX-lea.

Moralul unităţilor ungare nu s-a îmbunătăţit în urma felului în care ofiţerii îşi tratau oamenii. Pedeapsa în condiţii de campanie în armatelor aliate putea fi arbitrară, dacă nu chiar haotică.

 “Au vrut sa-l spânzure, au schimbat apoi pedeapsa în opt ore de gardă pe timp de noapte, dar au amânat-o şi pe asta. Alţi trei soldaţi au fost totuşi spânzuraţi. Spre regretul meu, parcă trăiam în secolul al XIV-lea.” Soldaţii români mai puteau primi de la ofiţerii lor la pedepse corporale. Măsurile disciplinare deveniseră şi mai necesare după ce forţele române suferiseră pierderi cifrate la 98 000 de oameni în asediul Odessei, la sfârşitul verii lui 1941. Majoritatea nu înţelegeau de ce se mai continua înaintarea la est de Nistru, odată ce Basarabia fusese recucerită.

Atitudinea balcanică faţă de război a rămas primitivă şi din alte puncte de vedere. Câţiva soldaţi şi-au exprimat dezamăgirea referitor la cât de puţin se putea fura faţă de ce le promiseseră ofiţerii lor.

“Obiceiul jafului este atât în sângele germanilor, cât şi în al ungurilor”, recunoştea un soldat cu naivitate în faţa NKVD-istului care-l interoga după ce fusese capturat.

Adevărata slăbiciune a armatelor aliate nu a ieşit în evidenţă până în toamna aceea. Atunci când Hitler a ajuns să-şi recunoască,

dar nu să accepte, greşeala, era prea târziu pentru a se mai putea evita dezastrul. Dacă studiem ambiţiile aproape obsesiv de optimiste ale lui Hitler din perioada aceea, este cât se poate de clar că nu a citit niciodată, sau nu a digerat niciodată, povestirea lui Tolstoi, De cât pământ are nevoie un om?, scrisă în 1886. Unui om bogat, Pahom, i se povesteşte despre pământul mănos din ţara başkirilor de dincolo de Volga. Sunt toţi oameni simpli acolo, aşa că va putea lua cat Pământ doreşte de la ei fără mare greutate. Când Pahom ajunge in tara başkirilor, aceştia îi spun că pentru o mie de ruble va putea avea atât pământ cât va putea împrejmui într-o zi. Pahom, dispreţuindu-i pentru lipsa lor de rafinament, este în culmea bucuriei. Este convins că va putea împrejmui o bucată mare pământ. Aproape imediat după ce a pornit zăreşte, totuşi, unul altul, lucruri atrăgătoare pe care dorea să le includă în locul său: un iaz sau o bucată de pământ bună pentru cultivat inul. Apoi, vede ca soarele e pe cale să apună. Dându-şi seama că riscă să piardă totul aleargă din ce în ce mai repede pentru a ajunge la timp înapoi. “Am luat prea mult”, îşi spune el, “şi am stricat întreaga afacere.” Dar efortul îl epuizează. Moare la linia de sosire şi acolo va fi înmormântat. “Un metru optzeci de la cap la călcâie era tot ceea ce avea nevoie”, aceasta a fost concluzia lui Tolstoi. Dar peste mai puţin de şaizeci de ani nu doar un om va fi îngropat în stepă, ci sute de mii.

“Nici un pas înapoi!”

Pe 28 iulie 1942, în timp ce Hitler sărbătorea cucerirea oraşului Rostov, Stalin a simţit că momentul de criză era foarte aproape.

Forţele sovietice în retragere din faţa Armatei 6 a lui Paulus puteau să fie nimicite la vest de Don. Dacă germanii înaintau atunci peste Volga încă 65 de kilometri, ţara urma să fie tăiată în două. Convoiul PQ-17 tocmai fusese distrus în Marea Barenţ, iar noua linie de aprovizionare anglo-americană prin Persia ar fi fost în curând ameninţată. Uniunea Sovietică se confrunta cu o strangulare.

În acea zi, Stalin a încetat brusc să se mai plimbe de colo-colo în biroul său de la Kremlin în timp ce asculta raportul generalului Vasilevski. “Stavka a uitat ordinul meu!”, a izbucnit el. Acest ordin, emis cu un an în urmă, în