august, menţiona că “oricine îşi scoate insigna în timpul bătăliei şi se predă va fi considerat un dezertor odios, iar familia lui va fi arestată ca familia unui om care şi-a călcat jurământul, ca trădător al Patriei. Astfel de dezertori vor fi împuşcaţi Pe loc. Cei care cad în încercuire [...] şi care preferă să se predea trebuie distruşi prin orice mijloc, iar familiile lor vor fi lipsite de orice alocaţii şi asistenţă de stat”.

“Au uitat ordinul!” a spus Stalin din nou. “Scrie altul pe aceeaşi linie.”

“Când vreţi să mă prezint cu noul ordin?” a întrebat Vasilevski.

“Cum e gata să vii cu el.”

Vasilevski s-a reîntors în aceeaşi seară cu proiectul Ordinului nr 227, cunoscut mai mult sub titlul “Nici un pas înapoi!” După ce a făcut mai multe modificări, Stalin l-a semnat. Ordinul urma să fie citit tuturor trupelor Armatei Roşii. “Provocatorii de panică şi laşii trebuie stârpiţi pe loc. Mentalitatea retrogradă trebuie lichidată definitiv. Comandanţii de armate care au permis abandonarea voluntară a poziţiilor trebuie îndepărtaţi şi trimişi imediat în faţa unui tribunal militar spre a fi judecaţi.” Orice persoană care se predă este “un trădător al Patriei”. Fiecare armată trebuia să organizeze “trei până la cinci detaşamente bine înarmate (până la 200 de oameni fiecare)” pentru a forma o a doua linie care să împuşte orice ostaş care ar încerca să fugă. Jukov a aplicat acest ordin pe Frontul de Vest în decurs de zece zile, folosind tancuri al căror echipaj era compus din ofiţeri special selectaţi. Aceştia urmau primul val al unui atac, pregătiţi să “combată laşitatea”, deschizând focul asupra tuturor ostaşilor care ar fi şovăit.

S-au înfiinţat trei baze pentru interogarea militarilor care scăpaseră din captivitatea germană sau din încercuire. Comandanţii ce permiteau retragerea urmau să fie degradaţi şi trimişi la companii sau batalioane disciplinare. Prima bază de acest fel pe Frontul Stalingrad a fost înfiinţată trei săptămâni mai târziu, pe 22 august, cu o zi înainte ca germanii să ajungă la Volga.

Companiile disciplinare (ştrafrotî) urmau să îndeplinească misiuni aproape sinucigaşe, precum deminarea în timpul unui atac. În total, 422 700 ostaşi ai Armatei Roşii aveau să “ispăşească cu sângele lor crimele comise faţă de Patrie”. Ideea a plăcut atât de mult autorităţilor sovietice, încât deţinuţii civili au fost transferaţi din Gulag la unităţi şîraf, unii susţinând că ar fi fost vorba de vreun milion de persoane, dar s-ar putea prea bine să fie vorba de o exagerare. Promisiunile de îndreptare prin acte de bravură se dovedeau o obicei a fi false, în special din cauza indiferenţei birocratice. Oamenii erau lăsaţi să moară în serie. Pe Frontul de la Stalingrad Armatei 51 i s-a spus să ridice ofiţerii care scăpaseră din încercuire. Primul grup de cincizeci şi opt de ofiţeri au auzit că vor fi trimişi in faţa unei comisii care să-i repartizeze la noi unităţi, dar nimeni nu s-a obosit să-i interogheze. S-au trezit în schimb, fără judecată sau avertisment, în companiile disciplinare. Când, aproape două luni mai târziu, avea să se descopere greşeala, ei erau “răniţi sau decedaţi”.

A fost întărit sistemul Departamentelor Speciale NKVD, reînfiinţate cu un an în urmă pentru a se ocupa de “trădători, dezertori şi laşi”. Departamentul Special sau OO (Osobîi Otdel)  odată din 1919, când Lenin şi Felix Dzerjinski, şeful Ceka, au vrut să menţină controlul total asupra forţelor armate, în aprilie 1943, cu mai puţin de două luni înainte de încheierea Bătăliei Stalingradului, Departamentele Speciale, sub conducerea lui Viktor Abakumov, au devenit SMERŞ, acronimul pentru Smert Spionam (moarte spionilor).

Diviziile de puşcaşi aveau un Stat-Major al Departamentului Special NKVD de până la douăzeci de ofiţeri, cu un “reprezentant operativ” la fiecare batalion şi unitate de gardă de stat-major formată din douăzeci-treizeci de oameni, care deţineau prizonierii şi îi executau pe “laşi şi pe trădători”. Ofiţerul din Departamentul Special îşi recruta propriii agenţi şi informatori. Potrivit unui fost informator SMERŞ, acesta era “palid pentru că lucra de obicei noaptea”, şi, la paradă, “se uita de aproape la chipurile noastre de parcă ştia câte ceva rău despre fiecare dintre noi”.

Departamentele Speciale NKVD îşi luau foarte în serios munca de descoperire a spionilor şi trădătorilor. Un ofiţer, ce folosea numele Brunnîi, i s-a adresat scriitorului şi ziaristului Ilia Ehrenburg, plângându-se că ziarele nu publicau suficiente elogii la adresa Departamentelor Speciale. “Este foarte greu să descoperi un spion fascist experimentat. E nevoie de multă inteligenţă şi perspicacitate. Un ostaş NKVD trebuie să aibă o minte foarte ascuţită şi să fie regulile speciale ale jocului. Presa publică o mulţime despre de îngrozitoare comise de germani, ceea ce este necesar. Dar este cu atât de important ca ostaşii noştri să fie determinaţi să-i urască pe trădători.”

Wehrmacht-ul a încercat să exploateze modul stalinist de a testa loialitatea. O instrucţiune germană recomanda cu fermitate ca

prizonierii sovietici să fie avertizaţi în legătură cu “tratamentul ce ii aşteaptă când vor încăpea pe mâinile NKVD”, dacă ar reuşi sa “scape din captivitatea germană şi s-ar reîntoarce în Armata Roşie”.

Un alt departament al NKVD, înfiinţat de Beria în toamna anului 1939, se ocupa de prizonierii de război inamici. Principala misiune a acestuia a fost lichidarea unui număr de peste 4 000 de ofiţeri polonezi în pădurea de la Katin. În vara anului 1942, totuşi, ofiţerii departamentului nu prea aveau ce face întrucât fuseseră capturaţi prea puţini germani în timpul înaintării Axei. Fiecare membru al unui mic detaşament dintr-o divizie de infanterie motorizată a Armatei 4 tancuri a fost interogat de locotenentul Lepinskaia de la Direcţia Politică din Cartierul General al Frontului de Sud-Vest.

Întrebările ei, menite să le evalueze moralul, nu i-au furnizat prea mult material. “Majoritatea soldaţilor doresc să lupte până la sfârşit”, a fost ea nevoită să raporteze. “Nu sunt cazuri de dezertări sau de răni autoprovocate. Ofiţerii sunt stricţi, dar cinstiţi.”

Lepinskaia a avut mai mult noroc cu prizonierii români. Un ofiţer a recunoscut că soldaţii săi îl urau pe mareşalul Antonescu pentru că “vânduse patria lor Germaniei”. Ostaşii români erau şi mai deschişi. I-au relatat că “s-au bătut cu germanii cu pumnii” şi chiar că un ofiţer german fusese ucis după