ce acesta le împuşcase doi camarazi. Ofiţerii lor erau “foarte grosolani” cu ei şi îi loveau frecvent. Fuseseră numeroase cazuri de automutilări, în ciuda predicilor ofiţerilor care le spuneau că acestea erau “un păcat împotriva patriei şi a lui Dumnezeu”. Lepinskaia a conchis că românii aveau clar “un nivel politic scăzut”. Raportul ei a fost transmis de urgenţă la Moscova.

Înaintarea Armatei 6 prin stepa Donului a oferit experienţe pe cat de numeroase pe atât de diferite după ninsorile din iarnă. Generalul Strecker, comandantul Corpului 11, a constatat că “este tot atâta arşiţă ca şi în Africa, cu nori înalţi de praf”. Pe 22 iulie, şeful sa de stat-major, Helmuth Groscurth, a consemnat o temperatura de “53 grade la soare”.

Ploile neaşteptate, în afară de faptul că înnămoleau drumurile, nu rezolvau în mare măsură lipsa de apă, care constituia una dintre principalele preocupări ale infanteriştilor germani (Landser) în lele acelea, în retragere, Armata Roşie poluase fântânile, dărâmase clădirile colhozurilor şi dusese vitele şi tractoarele în spatele frontului Proviziile care nu putuseră fi mutate la timp fuseseră făcute de nefolosit. “Ruşii au turnat petrol peste proviziile de grâne”, scria un caporal, pe 10 august, celor de acasă. “Bombardierele sovietice aruncă noaptea bombe cu fosfor pentru a da foc stepei”, raporta o divizie de tancuri. Multe din coloanele de fum negru de la orizont erau provocate de arderile de carbit din jurul poziţiilor de artilerie.

Artileriştii germani în şorturi, cu torsurile bronzate şi o musculatură de invidiat datorită ridicării obuzelor, arătau ca nişte atleţi din filmele de propagandă nazistă, deşi nu erau atât de sănătoşi pe cât păreau. Cazurile de dizenterie, tifos şi paratifos au început să se-nmulţească. În jurul autosanitarelor de campanie, al bucătăriilor şi mai ales al secţiilor de măcelărie, “roiurile de muşte erau o adevărată pacoste”, raporta un medic. Muştele erau foarte periculoase pentru cei cu răni deschise, precum arsurile servanţilor.

Permanenta înaintare îngreuna foarte mult tratarea bolnavilor şi a răniţilor. Evacuarea cu ajutorul avionul sanitar Sanitats-Ju era cea mai bună soluţie, dar din cauza insistenţei lui Hitler asupra rapidităţii operaţiunii, aproape toate avioanele de transport fuseseră modificate pentru a livra combustibili diviziilor de tancuri oprite din drum.

Soldaţilor Armatei 6 vara anului 1942 le-a rezervat ultimele idile de război. În ţara cazacilor de pe Don, satele cu căsuţe văruite şi acoperişuri de stuf, înconjurate de mici livezi de cireşi, cu sălcii şi cai pe pajişte ofereau un contrast plăcut faţă de starea de dărăpănare a celor care aparţineau colhozurilor. Civilii, care rămăseseră pe loc ca sfidare la adresa ordinelor de evacuare, erau prietenoşi în marea majoritate. Cei mai mulţi dintre bătrâni luptaseră împotriva bolșevicilor în războiul civil din Rusia. Cu un an în urmă, în vara, cu câteva săptămâni înaintea invaziei germane, cazacii se răsculaseră la Şahtîi, la nord de Rostov, declarând independenţa republicii lor. Revolta a fost înăbuşită de trupele NKVD cu o brutalitate pe cât de rapidă, pe atât de previzibilă.

Spre surprinderea unui comandant de companie din Divizia 3 infanterie, cazacii s-au arătat prietenoşi chiar după ce au fost jefuiți de soldaţii săi. Le-au dat în dar ouă, lapte, castraveţi săraţi şi chiar o şuncă întreagă. A aranjat chiar cu ei să cumpere gâşte contra două mărci bucata. “Ca să fiu cinstit, oamenii îţi dau tot ce au dacă te porţi corect cu ei”, scria el în jurnalul său. “Nu am mâncat niciodată atât de mult ca aici. Mâncăm miere cu lingura mare până ni se face rău, iar seara fierbem şuncă.”

În timpul rapidei înaintări germane, Stalin a căutat să-şi învinovăţească generalii. Schimba comandanţii unul după altul în speranţa deşartă că vreun nou conducător neîndurător ar putea însufleţi rezistenţa şi schimba situaţia. A mers până acolo încât l-a sunat pe un comandant de armată pentru a-l destitui şi pentru a-i spune să-l cheme la telefon pe unul din propriii săi comandanţi de corp de armată, care urma să-l înlocuiască. Se răspândea sentimentul de eşec şi dezastru, distrugând şi încrederea parţial recăpătată după bătălia din jurul Moscovei. Armata Roşie, suferind încă din cauza ofensivelor premature de la începutul anului, ducea lipsă de trupe instruite şi de subofiţeri şi ofiţeri cu experienţă. Cei mai mulţi dintre recruţii aruncaţi în luptă avuseseră parte de aproximativ douăsprezece zile de instrucţie, unii chiar de mai puţine. Ţăranii tineri recrutaţi din colhozuri nu ştiau nimic despre război şi armamentul modern. Un cavalerist care a găsit un tub de aluminiu pe pământ a crezut că-l poate folosi drept mâner pentru ţesala calului S-a dovedit a fi o bombă incendiară, care i-a explodat în mână.

Germanii erau uimiţi de felul în care comandanţii ruşi risipeau vieţile propriilor lor ostaşi. Unul dintre cele mai cumplite exemple este cel al luptelor de apărare de la vestul Donului. Trei batalioane “ ofiţeri, cursanţi ai şcolii militare, fără arme sau raţii, au fost trimis împotriva Diviziei 16 tancuri. Comandantul lor, care s-a predat după masacru, a spus celor care l-au capturat că atunci când a protestat, ca „această misiune e lipsită de sens”, comandantul de armată, evident beat, a zbierat la el să facă aşa cum i s-a spus.

Armata Roşie mai suferea încă de vechea teamă de iniţiativă, de pe vremea epurărilor. Dar în urma ultimelor dezastre din sud care au distrus în cele din urmă faima vânătorilor stalinişti de vrăjitoare, a început să apară un nou fel de comandant - energic, curajos şi mult mai puţin speriat de comisari şi de NKVD. Reuşitele lui Jukov au oferit lumină şi speranţă multor altor ofiţeri în ascensiune furioşi din cauza umilinţelor îndurate în Armata Roşie.

Generalul Vasili Ciuikov, care avea să devină în curând comandant de armată la Stalingrad, era unul dintre cei mai nemiloşi ofiţeri din noua generaţie. Accesele sale de furie erau comparate cu cele ale lui Jukov. Chipul său puternic de ţăran şi părul des erau tipic ruseşti.

Avea şi un dezvoltat simţ al umorului şi un râs de tâlhar în care îşi arăta toţi dinţii înveliţi în coroane de aur. Propaganda sovietică îl va descrie mai târziu ca un produs ideal al Revoluţiei din Octombrie.

Ciuikov pierduse primele şase luni dezastruoase de război,