fiind pe vremea aceea în China, în calitate de ataşat militar acreditat pe lângă Cian Kai-Şi (Jiang Jieshi). După rechemarea sa în Uniunea Sovietică, a devenit locţiitor al comandantului unei armate de rezervă de lângă Tuia. La începutul lunii iulie, suferind încă de o leziune a coloanei vertebrale, a primit ordinul de a porni cu diviziile sale incomplete, numite acum Armata 64, pentru a ţine piept germanilor la vest de Don.

Ciuikov, însoţit de comisarul-şef Konstantin Kirkovici Abramov, a ajuns la Cartierul General al Frontului Stalingrad pe 16 iulie. Se auzise că inamicul avansa rapid către Don, dar nimeni nu avea nici un fel de informaţii. Armata 62 era împrăştiată în partea superioară a cotului de răsărit al Donului, iar Ciuikov trebuia să-şi aducă diviziile pentru a acoperi partea inferioară, la sud de râul Cir. Îl îngrijora, fapt de înţeles, moralul armatei din stânga lui, după ce interceptase un camion cu ofiţeri care aveau canistre de rezervă pline cu carburant - care fugeau în spatele frontului.

Chiar la dreapta lui, deasupra râului Cir, Divizia 44 infanterie laca era angajată în lupte grele cu trei divizii ale Armatei 62.

Lupta a fost deosebit de violentă. Un caporal capturat i-a spus care îl interoga că un ofiţer le ordonase să împuşte doi ostaşi răniţi ai Armatei Roşii, pe care îi găsiseră “ascunşi într-un şanţ”. Ceva mai la nord, totuşi, germanii pătrunseseră în forţă, izolând multe regimente, atunci când au ajuns la Kamenski, pe Don.

Avioanele germane de recunoaştere au determinat cu rapiditate punctele slabe de-a lungul Donului şi desfăşurarea diviziilor înaintate ale lui Ciuikov. Pe 25 iulie, germanii au atacat cu forţe importante. Botezul focului pentru Armata 64 a fost şi mai dificil din cauza furtunilor de praf şi a faptului că detaşamente esenţiale erau încă împotmolite în spatele oraşului Tuia. A doua zi dimineaţă, a avut loc un atac cu tancuri german şi, cu toate că blindatele îi îngrozeau pe servanţii tancurilor uşoare T-60, care încercau să se ascundă în şanţuri, proiectilele lor nu au putut face mare lucru împotriva tancurilor grele KV.

“Aveau o rază de acţiune mai lungă”, explica un comandant german de tancuri. “Nu puteam să-i atacăm în câmp deschis. Astfel, precum vapoarele pe mare, mi-am retras tancurile spre a nu mai fi la vedere, am făcut un ocol mare şi am atacat din spate.” Tancurile grele ruseşti s-au risipit, cu excepţia unuia singur care îşi pierduse o şenilă; mecanismul transversal i se blocase, astfel încât turela nu se mai putea învârti. “Ne-am aliniat în spatele lui şi am început să tragem. Număram loviturile, dar nici una nu a perforat blindajul.

Apoi am văzut mişcându-se trapa tancului. Mi-am închipuit că vor să se preda, aşa că am transmis companiei mele prin radio să oprească focul. Ruşii au deschis atunci turela complet şi au coborât.” Servanţii erau într-o confuzie totală, zguduiţi şi asurziţi, dar nici unul nu era rănit. “Ne-a deprimat gândul că tancurile noastre erau inferioare.”

Lovitura germană executată prin flancul drept al Armatei 6 către Don avea să provoace curând haos. Pe 26 iulie, printre eşaloanele doi ale Armatei 64 a lui Ciuikov s-a răspândit zvonul ca tancurile germane erau pe cale să le izoleze. Panica s-a transferat atunci şi în rândurile trupelor din linia întâi. Ciuikov a trimis ofiţeri de stat-major către malul râului pentru a restabili ordinea, dar aviația a profitat de prilej şi aparatele Stuka ale lui Richthofen au atacat în valuri. Câţiva din ofiţerii superiori ai lui Ciuikov s-au numărat printre cei ucişi.

Armata 62 era într-o situaţie şi mai dificilă. Divizia 33 puşcaşi sardă, comandată de colonelul Aleksandr Utvenko, a fost încercuită malul vestic al Donului şi atacată de două divizii germane.

„Ne-ar fi terminat rapid dacă nu ne-am fi îngropat adânc”, i-a spus Utvenko scriitorului Konstantin Simonov mai târziu. Divizia lui, cu un efectiv de 3 000 de oameni, trebuia să trimită răniţii cu căruţele: cămilele în spatele frontului în noaptea aceea. Germanii au suferit şi ei pierderi grele. Doar într-un singur sector de batalion, au fost târâte 513 cadavre germane într-un şanţ, balka. Ruşii se confruntau cu o lipsă atât de acută de arme şi muniţie, încât erau nevoiţi să atace pentru a face rost de ele. Aveau atât de puţină mâncare, încât fierbeau grâul cules din lanurile din jur. Pe 11 august, ceea ce a mai rămas din divizie s-a împărţit în grupuri mici pentru a-şi croi drum prin luptă către Don. “Eu însumi mi-am reîncărcat pistolul de cinci ori”, a relatat Utvenko. “Mai mulţi comandanţi s-au împuşcat. Au fost ucişi până la l 000 de oameni, dar aceştia şi-au vândut scump viaţa. Unul dintre ei a scos o hârtie din buzunar şi a început să meargă către germani. Galia, o interpretă din personalul nostru, a strigat: «Priviţi-l! Şarpele vrea să se predea!», după care a scos pistolul şi l-a omorât.”

Ultimul cuib de rezistenţă, rămânând fără muniţie antitanc, a fost cucerit de tancurile germane. Utvenko şi camarazii care îi mai rămăseseră au sărit de pe costişă într-o mlaştină, unde a fost rănit la picioare de un şrapnel. Nemaiputând decât să se târască, Utvenko, împreună cu vreo douăzeci de ostaşi, a stat ascuns a doua zi într-un lan de floarea-soarelui. Noaptea, au mai strâns câţiva supravieţuitori si au trecut Donul înot. Opt s-au înecat. Utvenko a fost ajutat de aghiotantul său, Hudobkin, un fost ginecolog, care a făcut o criză de epilepsie imediat după ce au ajuns pe malul celălalt. Utvenko a spus ulterior că a avut noroc că Hudobkin n-a făcut criza în timp ce înota.  “Dacă nu murim aici”, a replicat Hudobkin, “vom supravieţui războiului”. Hudobkin avea un motiv special pentru care credea că va rămâne în viaţă. Mama lui o primise o notificare prin care era anunţată despre moartea lui în Crimeea, unde fusese grav rănit, ea făcându-i şi parastasul. Potrivit credinţelor ruseşti, cel căruia i se face o slujbă de pomenire şi este încă în viaţă nu va muri curând Simonov a simţit în acea vară teribilă a anului 1942 că această credinţă era simbolică pentru întreaga ţară.

În ciuda dezastrelor şi a haosului provocate de