comunicaţiile proaste, unităţile Armatei Roşii continuau să reziste şi să contraatace. Profitau cât mai mult de atacurile de noapte, deoarece un atac la lumina zilei ar fi atras imediat o reacţie din partea forţelor aeriene germane. Comandantul unei companii germane din Divizia 384 infanterie, care ţinea un jurnal, a consemnat pe 2 august: “Ruşii rezistă puternic. Au trupe proaspete şi tinere”, pentru a adăuga a doua zi: “Ruşii rezistă puternic. Primesc întăriri continuu. Una din companiile noastre de geniu a evitat lupta. Foarte ruşinos.” Propriii săi soldaţi au început să aibă dureri stomacale puternice, probabil din cauza apei contaminate. “Este îngrozitor aici”, scria el câteva zile mai târziu. “Ce nopţi îngrozitoare. Fiecare dintre noi este tensionat. Ne lasă nervii.”

Într-o încercare de a contracara supremaţia aeriană a Luftwaffe, au fost transferate în grabă regimente de aviaţie ale Armatei Roşii de pe fronturile Central şi de Nord. Un regiment de piloţi pe avioane de vânătoare pe timp de noapte, care au aterizat pentru întâia oară pe o nouă bază pentru a sprijini Frontul Stalingrad, au descoperit că aerodromul nu era altceva decât un câmp întins, cultivat cu pepeni şi înconjurat de roşii, unde localnicii continuau să-şi strângă recolta chiar în timp ce decolau sau aterizau avioanele de vânătoare.

Prezenţa regimentului a fost curând descoperită de un avion de cercetare Focke-Wulf, iar când aparatele Messerschmitt au atacat în zbor razant, chiar deasupra nivelului solului, piaţa sătească din apropiere a fost prinsă în focurile lor. Într-o clipă, scena rurală s-a transformat într-un haos total: cai speriaţi, cabraţi cu osia căruţelor cu tot, copii ţipând, coviltire zdrenţuite de gloanţele mitralierelor Ş vânzători morţi printre zarzavaturile şi fructele de pe tarabe.

Atunci a suferit regimentul rus, care a fost nevoit să se înscrie intr-un grafic epuizant de ieşiri/avion. Adeseori nu aveau timp să mănânce la bucătăria de campanie de lângă pistă, aşa că echipajele de la sol aduceau şi împărţeau farfuriile la avion, iar piloţii mâncau in carlingă. Regulile de securitate cu care era bătut la cap personalul de la sol de comisari erau atât de stricte, încât nici nu se mai numărau aeroplanele existente sau cele care nu reuşiseră să se întoarcă din misiune.

In schimburile de focuri aeriene din zilele acelea, maiorul Condraşov, comandantul regimentului, a fost doborât în spatele liniilor germane. Piciorul stâng, pe care avea să-l piardă mai târziu, a fost schilodit când s-a prăbuşit avionul, dar o ţărancă din apropiere a reuşit să-l scoată dintre resturile aparatului, să-l ducă în casă şi să-l îngrijească. Locul a fost depistat de camarazii săi din regiment şi, imediat după ce s-a crăpat de ziuă, doi dintre ei au aterizat lângă casa ţărăncii. L-au luat de acolo pe Kondraşov, l-au legat de scaunul din spate al unuia dintre aparate, iar pilotul l-a transportat la un spital militar.

Luptele aeriene deasupra Donului de la sfârşitul lunii iulie şi începutul lui august erau urmărite cu atenţie de întregul câmp de luptă de dedesubt. Infanteriştii şi tanchiştii germani stăteau cu mâna streaşină la ochi ca să se ferească de soare şi se uitau la cerul albastru şi la dârele de condensare. Avioanele ruseşti atacau în general la miezul zilei ţintele de la sol. Totul se întâmpla cu atâta regularitate, încât aparatele Messerschmitt 109 aveau grijă să fie prin preajmă, gata de atac. Se auzeau urale ori de câte ori era atins un aparat inamic şi avionul lovit, din care ieşea fum, se prăbuşea ca un tirbuşon şi exploda la impactul cu solul. Reputaţia piloţilor de vânătoare de excepţie începuse să se impună în rândurile armatei germane şi ale Luftwaffe.

Cu acest război în continuă deplasare, personalul diviziilor motorizate rareori se mai obosea să-şi camufleze cartierul general. Lucrând în corturi ridicate în grabă în timpul nopţii la o alta serie de ordine sau controlând muniţia şi contabilizând altele, au descoperit că lămpile cu spirt atrăgeau mai degrabă roiuri de insecte decât gloanţele inamice. Recuperau orele de nesomn în timpul zilei, cu capetele căzându-le în bărbie sau sucindu-le ca să le desţepenească, în vehiculele statului-major ce se îndreptau către locaţia următoare.

Comandantul Diviziei 16 tancuri, generalul Hans Hube, trăgea câte un pui de somn în miezul unei bătălii, în faţa oamenilor săi inspirându-le încredere prin calmul său imperturbabil. “Papa Hube”, cum îi spuneau oamenii săi, impresiona imediat cu chipul său puternic, ca de stâncă, şi mâna neagră artificială (pierduse un braţ în primul război mondial). Hube era un tip organizat, cu obiceiuri de la care nu abdica niciodată. Chiar dacă lupta sau nu, avea grijă să mănânce la fiecare trei ore, “consumând atâtea calorii şi atâtea vitamine”. Fără să fie un intelectual, potrivit spuselor mai multor ofiţeri care îl cunoşteau bine, era “un om strălucitor, cu o minte foarte limpede”. Hitler l-a admirat foarte mult ca militar, dar fiindcă acest “cal de război bătrân” era un realist care spunea ceea ce gândea, Führer-ul l-a considerat “prea pesimist” către sfârşitul bătăliei de la Stalingrad.

Câţiva dintre comandanţii lui Hube făceau remarci dispreţuitoare în legătură cu prostia inamicului, care îşi oprea tancurile în câmp deschis, transformându-le astfel în ţinte perfecte pentru avioanele de bombardament în picaj sau pentru tunurile antiaeriene de 88 mm, mortale în tragerile asupra ţintelor terestre. Ştiau că T-34 era în general un vehicul de luptă blindat mult mai bun decât orice produsese Germania până atunci. Pe de altă parte, aparatura lui de ochire nu era foarte bună, puţini comandanţi ruşi fiind dotaţi cu binocluri corespunzătoare, iar şi mai puţini aveau aparate radio. Cea mai mare slăbiciune a Armatei Roşii era, totuşi, precaritatea tacticii. Forţele lor de tancuri nu reuşeau să folosească terenul cum se cuvine şi demonstrau că nu cunoşteau prea bine principiile tragerii şi ale mişcării. Şi, aşa cum Ciuikov a recunoscut imediat, erau incapabili să-şi coordoneze atacurile cu aviaţia Armatei Roşii.

Automulţumirea i-a făcut adesea pe germani să slăbească garda. De cum s-a crăpat de ziuă pe 30 iulie, un grup de tancuri T-34, care s-au apropiat sub acoperirea întunericului, a surprins Cartierul general al lui Hube într-un sat. Ofiţerii nu ştiau cum să se îmbrace mai repede în timp ce obuzele explodau între