avea douăzeci de lanțuri de aur, sau șaizeci vaci de lapte frumoase, ori zece sclavi pentru muncă, ori un sclav care știe să cânte din flaut, să picteze și poate chiar să tămăduiască. Un talant e o avere nespus de mare!

Prințului, îi luciră ochii.

— Așadar, dacă zici că n-ai cincisprezece talanți, îl întrerupse el…

Speriat, fenicianul se lăsă să alunece pe neașteptate de pe scaun, pe podea.

— Se află, oare, cineva în orașul acesta, strigă el, care să nu aibă bani la porunca ta, o, fiu al soarelui? E drept, o, prințul meu, că eu sunt un om sărac, al cărui aur, nestemate și toate celelalte bunuri nu sunt vrednice de privirea ta! Dar dacă voi merge pe la neguțătorii noștri și le voi spune cine m-a trimis, până mâine voi putea găsi cei cincisprezece talanți, chiar de-ar fi să-i scot din piatră seacă. Dacă tu, erpatre, vei sta în fața unui smochin uscat și vei spune: „Dă-mi bani!” smochinul va trebui să se răscumpere… Numai nu te uita așa la mine, o, fiu al lui Horus, căci simt un junghi în inimă și amețeli la cap, zise fenicianul pe un ton rugător.

— Lasă astea și șezi, șezi aici, zise prințul, zâmbind.

Dagon se ridică de pe podea și se așeză și mai în voie pe scaun.

— Pentru câtă vreme are nevoie prințul de acești cincisprezece talanți? întrebă el.

— Cred că pentru un an.

— Să spunem mai bine: pentru trei ani. Numai faraonul ar putea să înapoieze după un an cincisprezece talanți, dar un prinț tânăr, care e nevoit să primească în fiecare zi tineri veseli și femei frumoase… Ah, femeile astea! E oare adevărat, dacă îmi îngădui să întreb, stăpâne, că prințul a luat-o la sine pe Sara, fiica lui Ghedeon?

— Și ce dobândă vrei? îl întrerupse prințul.

— Un fleac pe care sacrele tale buze nici nu trebuie să-l rostească. Pentru cincisprezece talanți vei da cinci talanți pe an, iar vreme de trei ani eu îmi voi lua singur înapoi banii, în așa fel încât măria-ta nici nu vei ști cum…

— Îmi vei da acum cincisprezece talanți iar peste trei ani vei lua înapoi treizeci?

— Legile egiptene îngăduie ca dobânda să fie deopotrivă cu banii împrumutați, răspunse fenicianul încurcat.

— Dar, oare, nu-i prea mult?

— Prea mult? exclamă Dagon. Fiecare om mare are o curte mare, avere mare și plătește dobânzi mari. Eu m-aș rușina să primesc mai puțin de la moștenitorul tronului. De altfel însuși prințul ar putea porunci să fiu bătut cu nuiele și alungat, dacă aș cuteza să iau mai puțin…

— Când îmi vei aduce banii?

— Să-i aduc? O, zeilor! Un singur om nici nu-i în stare să facă una ca asta. Voi face mai bine: îi voi îndeplini toate voile prințului, pentru ca măria-ta nici să nu se gândească la treburi atât de mărunte.

— Dar știi tu, oare, ce plăți am de făcut?

— În oarecare măsură, răspunse fenicianul, fără a da prea mare însemnătate întrebării. Prințul vrea să trimită șase talanți oastei răsăritene, ceea ce va fi dus la bun sfârșit de către creditorii noștri din Chet și Migdol. Cei trei talanți vrednicului Nitager și alți trei talanți vrednicului Patrokles, pot fi plătiți aici, pe loc… Iar Sarei și tatălui ei Ghedeon, eu le pot plăti prin mijlocirea netrebnicului de Azarias. Așa va fi chiar mai bine, fiindcă ei ar putea să-l înșele pe prinț la socoteli.

Ramses începu să se plimbe prin cameră, nerăbdător.

— Trebuie să-ți dau un zapis pentru cei treizeci de talanți? întrebă el.

— Zapis? De ce să-mi mai dai? Ce-aș putea face cu el? Prințul îmi va da în arendă pe trei ani pământurile sale din ținuturile Takens, Ses, Neha-Ment, Neha-Pehu, Sebt-Het și Habu.

— În arendă? întrebă prințul. Lucrul acesta nu-mi place…

— Din ce mi-aș putea atunci lua înapoi banii mei, cei treizeci de talanți?

— Așteaptă. Trebuie să-i întreb mai întâi pe îngrijitorii moșiilor mele ce venit îmi aduc pe an bunurile acestea.

— La ce bun să-și bată capul măria-ta cu astfel de treburi? Ce să știe slugile tale? Nu știu nimic, așa cum mă vezi că sunt fenician cinstit. În fiecare an recolta e alta și venitul altul. Eu aș putea să pierd din afacerea asta și atunci oamenii tăi nu mi-ar da banii…

— Dar vezi, Dagon, eu cred că moșiile astea aduc un venit cu mult mai mare decât zece talanți pe an.

— N-ai încredere în mine, prințe? Bine! Eu, la porunca ta, pot să nu iau moșiile din Ses. N-ai încredere în cinstea mea? Pot să mă las păgubaș și de Sebt-Het. Dar ce treabă au aici oamenii tăi? O să-l învețe ei pe prinț înțelepciunea? O, Astoret! Mi-aș pierde somnul și pofta de mâncare dacă vreunul dintre ei, rob umil, ar cuteza să-l dojenească pe prea-milostivul meu stăpân. Aici e nevoie numai de un scrib care să însemne că înălțimea-ta îmi dai în arendă pe timp de trei ani pământurile din cutare și cutare ținut. Și-i nevoie de șaisprezece martori care să pună mărturie că prințul mi-a făcut o cinste atât de mare. De ce-i nevoie însă ca slugile să știe că stăpânul lor împrumută bani de la mine?

Plictisit, moștenitorul ridică din umeri.

— Mâine, zise el, adu-mi banii și vino însoțit de un scrib și de martori. Nu vreau să-mi bat capul cu asemenea treburi.

— Ce înțelepte vorbe ai rostit, prințe, strigă fenicianul. Să trăiești veșnic, prea-mărite stăpâne!

Capitolul IX

 

 

Pe malul stâng al Nilului, în partea de miază-noapte a mahalalei din Memfis, se afla casa dăruită Sarei, fiica evreului Ghedeon, de către moștenitorul