tronului. Avea pământuri ce se întindeau pe douăzeci de hectare, formând un pătrat nu prea mare, ce putea fi cuprins cu privirea de pe acoperișul casei, ca în palmă. Pământul bun era așezat pe o colină împărțită în patru terase. Primele două, cele de jos și cele mai mari, erau inundate de fiecare dată de Nil și menite culturii de grâne și legume. Terasa a treia, neatinsă uneori de inundații, era plantată cu palmieri, smochini și alți pomi fructiferi. Iar pe a patra, cea mai de sus, era o livadă cu măslini, viță de vie, nuci și castani dulci, în mijlocul cărora se înălța casa. Casa era de lemn cu un singur cat și, ca de obicei, cu terasă, deasupra căreia se ridica un cort. Jos locuia sclavul negru al lui Ramses, iar la etaj Sara cu ruda și sluga ei Tafet. Casa era înconjurată cu un zid de cărămidă nearsă, în spatele căruia, la o oarecare depărtare, se aflau clădirile pentru vite, sclavi și supraveghetori.

Odăile Sarei nu erau mari, dar erau împodobite cu gust. Podelele erau acoperite cu covoare, iar la uși și ferestre atârnau draperii în dungi de felurite culori. Se aflau și paturi și jilțuri sculptate, lăzi încrustate pentru veșminte, măsuțe cu trei picioare și altele cu un singur picior, pe care se aflau glastre cu flori, amfore zvelte pentru vin, cutii cu sticluțe de parfum, cupe, pocale de aur și de argint, vase și talgere de faianță, sfeșnice de bronz. Fiecare din aceste obiecte, chiar și cele mai mici, erau împodobite cu sculpturi sau cu desene colorate, iar fiecare veșmânt, cu broderii și ciucuri.

De zece zile Sara locuia în acest loc retras, ascunzându-se vederii oamenilor, de teamă și rușine, așa că niciuna dintre slugile casei nu-i văzuse încă fața. Închisă în odaia ei, cosea, țesea pânză la un mic război, sau împletea cununi de flori proaspete pentru Ramses. Uneori, se furișa pe terasă și, dând la o parte cu băgare de seamă foile cortului, se uita la Nilul plin de vase plutitoare, pe care luntrașii cântau melodii vesele. Sau, ridicându-și ochii, privea cu spaimă la pilonii cenușii ai castelului regesc, care, tăcut și mohorât, domina împrejurimile de pe malul celălalt al fluviului. Atunci, în grabă, se retrăgea din nou la lucrul ei, strigând-o pe Tafet.

— Șezi aici, măicuțo, rostea ea, ce faci acolo jos?

— A adus grădinarul fructele, iar din oraș ne-au sosit pâinea, vinul și păsările; a trebuit să le primesc.

— Șezi aici și vorbește-mi, că mă cuprinde spaima…

— Ce prostuță ești, copila mea! răspundea Tafet, râzând. Și mie mi-a fost teamă prima zi să scot nasul din casă. Dar când am ieșit dincolo de ziduri, nu mi-a mai fost frică. De cine să mă tem aici, când toți cad în genunchi în fața mea? Iar în fața ta cred că ar sta chiar și cu capul în jos! Ieși în grădină; e frumoasă ca un paradis… Îndreaptă-ți privirea spre ogoarele unde se seceră grâul. Urcă-te în corabia ta frumos zugrăvită, lopătarii se usucă de dorul de a te vedea și de a te plimba pe apele Nilului…

— Mi-e frică…

— De ce?

— Știu și eu? Cât cos, mi se pare că-s tot în grădina noastră, că acu-acu tata îmi va ieși în fața ochilor. Dar când vântul dă la o parte draperia ferestrei și privesc de sus ținutul acesta mare… atât de mare… mi se pare… Știi ce? Că un vultur m-a răpit și m-a dus în cuibul lui de pe stâncă, de unde nu te mai poți coborî în vale…

— Ah! Dacă ai ști tu ce cadă ne-a trimis astăzi prințul! E toată de aramă! Și ce pirostrie, și ce oale și ce mai vătrai! Și dacă ai ști că am pus astăzi două găini la clocit și că în curând vom avea pui…

După asfințitul soarelui, când n-o mai putea vedea nimeni, Sara mai prindea curaj. Atunci, ieșind pe terasă, se tot uita de-a lungul fluviului. Iar când în zare apărea luntrea luminată cu torțe, care lăsa pe undele negre dungi sângerii ori aprinse ca văpaia focului, Sara își apăsa cu amândouă mâinile sărmana ei inimă, ce tremura ca o păsărică prinsă în laț. Dintr-acolo, plutea spre ea Ramses… Dar n-ar fi putut spune ce se petrece în ea: dacă o încearcă bucuria că se apropie tânărul frumos pe care-l cunoscuse pe deal, ori, dacă-i cuprinsă de spaimă că-l vedea iarăși pe marele ei stăpân și domn, în fața căruia se simțea atât de sfioasă.

Într-o bună zi, în ajun de șabas și pentru prima oară din ziua în care se mutase aici, veni s-o vadă tatăl ei. Plângând, Sara se repezi la pieptul lui, îi spălă singură picioarele, îi turnă pe cap uleiuri parfumate și-l acoperi cu sărutări. Ghedeon era un om cu părul cărunt și cu trăsături aspre. Purta o cămașă lungă până la glezne, brodată în culori în partea de jos, iar pe deasupra o haină galbenă fără mâneci, un fel de manta, ce-i cădea pe piept și pe spate. Capul și-l acoperea cu o tichie nu prea mare, țuguiată spre vârf.

— Ai venit? Ai venit! strigă Sara, sărutându-i din nou mâinile și capul.

— Mă mir și eu că am venit! mărturisi Ghedeon, trist. M-am furișat în grădină, ca un tâlhar; tot drumul, de la Memfis încoace, mi se părea că toți egiptenii mă arată cu degetul, că fiecare evreu mă scuipă.

— Tată, tu însuți doar m-ai dat prințului, șopti Sara.

— Te-am dat, dar ce puteam face? De altminteri, mi se pare numai că mă arată cu degetul și că mă scuipă. Egiptenii, cei care mă cunosc, mă salută cu atât mai adânc, cu cât ocupă un post mai înalt. De când ești aici, stăpânul nostru Sezofris mi-a spus c-ar trebui să-mi dea o casă mai mare, iar puternicul Hai mi-a dăruit un butoiaș cu cel