mai bun vin și însuși înălțimea-sa, nomarhul, a trimis pe cea mai de încredere slugă să mă întrebe dacă ești sănătoasă și dacă n-aș vrea să-i gospodăresc și lui averea.

— Dar evreii? întrebă Sara.

— Eh, evreii! Ei știu că n-am făcut-o de bunăvoie. Și-apoi, care, în locul meu, n-ar fi bucuros să pățească și el așa ceva? Să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne judece faptele… Ia spune-mi, mai bine, tu ce mai faci?

— Nici în sânul lui Avram n-o să-i fie mai bine, zise Tafet. Cât e ziulica de mare ni se aduc fructe, vinuri, pâine și carne, tot ce-ți poate dori suflețelul… Și ce cadă avem! Toată de aramă! Și ce mai oale!

— Acum trei zile, o întrerupse Sara, a fost la mine fenicianul Dagon. N-am vrut să-l primesc, dar a stăruit atâta…

— Mi-a dat un inel de aur, zise Tafet.

— Mi-a spus, adăugă Sara, că-i arendaș la stăpânul meu, mi-a dăruit două brățări de picioare, cercei cu perle și o cutiuță cu parfumuri din țara Punt.

— Pentru ce ți-a dăruit toate astea? o întrebă Ghedeon.

— Pentru nimic. M-a rugat să cred numai lucruri bune despre el și din când în când să-i amintesc stăpânului meu că Dagon e sluga lui cea mai credincioasă.

— Vei strânge, în scurtă vreme, o lădiță întreagă de cercei și brățări, spuse Ghedeon, zâmbind. Ah, adăugă el după o clipă, strânge grabnic o avuție cât mai mare și atunci vom fugi, fiindcă aici vom avea întotdeauna de pătimit! Necazuri când e rău, necazuri și mai mari, când e bine.

— Ce-ar spune oare stăpânul meu de te-ar auzi? întrebă Sara, cuprinsă de tristețe.

Tatăl clătină din cap.

— N-o să treacă anul și stăpânul tău te va părăsi, iar alții îl vor ajuta. Dacă ai fi egipteancă te-ar lua în casa lui, dar cum ești evreică…

— Mă va părăsi? îngână Sara, suspinând.

— Nu trebuie să te mâhnești de zilele viitoare, care sunt în mâinile lui Dumnezeu! Am venit să petrec șabasul la tine.

— Iar eu am niște pește minunat, carne, pâine și vin cușer, zise repede Tafet. Am mai cumpărat de la Memfis un sfeșnic cu șapte brațe și luminări de ceară. Vom avea o cină mai bună chiar decât la stăpânul Hai.

Ghedeon ieși cu fiica sa pe terasă și, când rămaseră singuri, îi zise:

— Mi-a spus Tafet că stai mereu în casă. De ce? Ar trebui să ieși măcar în grădină.

Sara suspină.

— Mi-e frică, șopti ea.

— De ce să-ți fie frică în grădina ta? Doar tu ești stăpână aici.

— Am ieșit o dată în grădină, ziua… M-au văzut niște oameni și au început să vorbească între ei: „Uitați-vă, asta-i evreica moștenitorului tronului, din a cărei pricină întârzie creșterea apelor!”

— Sunt niște proști, hotărî Ghedeon. Parcă numai o singură dată și-a întârziat Nilul revărsarea cu o săptămână întreagă? Atunci ieși serile, până una alta.

Sara se cutremură și mai târg.

— Nu vreau! Nu vreau! strigă ea. Am ieșit și seara, uite colo, printre măslini. Deodată, dintr-o cărare lăturalnică, se apropiară două femei, ca două umbre. Speriată, am vrut să fug… Atunci, una din ele, mai tânără și mai scundă, mă apucă de mână și-mi zise: „Nu fugi, trebuie să ne uităm bine la tine…” Iar cealaltă, mai vârstnică și mai înaltă, s-a oprit în fața mea la câțiva pași și s-a uitat în ochii mei. Ah, tată, am crezut că voi rămâne împietrită. Ce femeie! Și ce privire!

— Cine să fi fost? întrebă Ghedeon.

— Femeia cea vârstnică semăna cu o preoteasă.

— Și nu ți-a spus nimic?

— Nimic. Numai la plecare, când s-au pitulat printre pomi, am auzit un glas, desigur al celei vârstnice, care a spus doar atât: „Într-adevăr, e frumoasă.”

Ghedeon căzu pe gânduri.

— Poate că au fost, zise el, niște doamne mari, de la curte.

Soarele apusese. Pe amândouă malurile Nilului se adunase o mare mulțime de oameni, așteptând nerăbdătoare semnalul fluxului, care, într-adevăr, întârzia. De două zile vântul sufla dinspre mare și fluviul se înverzise; soarele trecuse dincolo de steaua Sotis, dar în fântâna preoților din Memfis apa nu crescuse nici măcar cu un deget. Lumea era cu atât mai neliniștită, cu cât în Egiptul de Sus, după semnele apărute, revărsarea se desfășura ca de obicei și se anunța chiar a fi cât se poate de prielnică.

— Și ce-o oprește oare lângă Memfis? se întrebau agricultorii îngrijorați, așteptând cu multă nerăbdare semnalul.

Când pe cer luciră stelele, Tafet înveli masa cu o față albă, așeză sfeșnicul cu șapte luminări aprinse, apropie de masă trei scaune și vesti că va aduce îndată cina de șabas.

Atunci Ghedeon își acoperi capul și, ridicându-și brațele deasupra mesei, zise cu ochii pironiți la cer:

— Dumnezeu al lui Avram, Isac și Iacob, care ai scos poporul de pe pământul egiptean, care ai dat robilor și pribegilor un pământ al lor, care te-ai legat veșnic cu fiii lui Iuda… O, Iehova! O, Adonai! Îngăduie-ne să gustăm fără păcat roadele unui pământ vrăjmaș, alungă de la noi tristețea și spaima de care suntem cuprinși!

În clipa aceea, de dincolo de zid se auzi o voce:

— Vrednicul Tutmozis, slujitorul cel mai credincios al înălțimii-sale și al moștenitorului tronului.

— Trăiască veșnic! Se auziră câteva glasuri în grădină.

— Trimite salutul său – se auzi din nou vocea singuratică – celei mai frumoase roze din Liban!

După ce vocea amuți, răsunară sunete de harpă și flaut.

— Muzica! strigă Tafet, bătând din palme. Vom petrece șabasul cu muzică.

Sara și tatăl ei, la început înspăimântați, începură să râdă și se așezară la masă.

— Lasă-i să cânte, zise