Flautul și harpa executară câteva acorduri, după care răsună un glas de tenor, care cântă:

„Ești mai frumoasă decât toate fetele care-și oglindesc chipul în apele Nilului. Părul ți-e mai negru decât pana corbului, iar ochii mai duioși decât ai căprioarei care suspină după cerbul ei. Trupul ți-e asemeni palmierului, iar lotusul îți pizmuiește farmecul. Sânii tăi sunt ca strugurii, cu al căror suc se desfată regii…”

Sunetele flautului și harpei răsunară din nou, urmate de cântec:

„Vino în grădină să te odihnești. Slugile îți vor aduce talgere fără număr și băuturi felurite. Vino, vom petrece noaptea întreagă și zorile ce vor veni după ea. În umbra mea, în umbra smochinului care dă rod dulce, iubitul tău se va odihni la dreapta ta, iar tu îl vei desfăta, supunându-te tuturor dorințelor lui…”

Sunetele flautului și harpei fură din nou urmate de cântec:

„Eu sunt tăcut din fire, niciodată nu spun ce văd, iar dulceața fructelor mele n-o stric cu flecăreli deșarte…”{31}

Deodată cântecul amuți, pierdut în larma și freamătul unei mulțimi care alerga în mare goană.

— Păgânilor! Dușmani ai Egiptului! strigă cineva. În timp ce noi toți suntem cuprinși de o nesfârșită mâhnire, voi cântați și aduceți laude evreicei, care prin farmecele ei a oprit revărsarea Nilului…

— Vai vouă! strigă altcineva. Călcați în picioare pământul moștenitorului. Moartea vă paște pe voi și pe copiii voștri!

— Vom pleca dar mai întâi vrem ca evreica să iasă în fața noastră, ca să-i arătăm nedreptățile ce le îndurăm.

— Hai să fugim! țipă Tafet.

— Unde? întrebă Ghedeon.

— Pentru nimic în lume! rosti Sara, pe a cărei față blândă se ivi roșeața mâniei. Nu aparțin oare moștenitorului tronului, în fața căruia oamenii aceștia cad cu fața la pământ? Și, mai înainte ca tatăl și slujnica să-și vină în fire, Sara, în veșmântul ei alb, țâșni pe terasă și strigă mulțimii de dincolo de zid:

— Iată-mă! Ce vreți de la mine?

Zarva amuți pentru o clipă, apoi răsunară din nou voci amenințătoare:

— Fii blestemată, străină, al cărei păcat oprește apele Nilului!

În aer șuierară câteva pietre, aruncate la întâmplare; o piatră o lovi pe Sara în frunte.

— Tată! strigă ea, ducându-și mâna la cap.

Ghedeon o luă în brațe și o scoase de pe terasă. În noapte se puteau vedea oameni îmbrăcați numai cu năframe și șorțuri albe, care săreau zidul.

Jos, Tafet țipa cât o ținea gura, iar sclavul negru apucând toporul, se așeză în fața ușii, zbierând că va crăpa capul oricui va cuteza să intre în casă.

— Aruncați cu pietre în câinele acela de nubian! strigau mai mulți oameni de pe zid.

Deodată mulțimea tăcu. Din fundul grădinii răsări un om cu capul ras, îmbrăcat cu o piele de panteră.

— Magul! Sfântul preot! se auziră de pretutindeni șoaptele mulțimii.

Cei cocoțați pe zid coborâră și ei.

— Popor egiptean, vorbi preotul cu glas domol, cu ce drept ridici tu brațul împotriva bunurilor moștenitorului tronului?

— Acolo locuiește evreica… Ea oprește revărsarea Nilului… Vai nouă! Jalea și foametea amenință Nilul de Jos!

— Oameni lipsiți de credință și fără minte, vorbi din nou preotul, unde ați mai auzit voi ca o femeie singură să poată opri voința zeilor? În fiecare an, în luna Tot, Nilul începe să se umfle și până în luna Hoiak crește mereu. Nu s-a întâmplat niciodată altfel, cu toate că țara ne-a fost totdeauna plină de străini, uneori de preoți și prinți străini, care, gemând în sclavie și în muncă istovitoare, ar fi putut, în jalea și mânia lor, să ne arunce blestemele cele mai îngrozitoare… Firește, au dorit cu toții ca numai nenorociri să cadă asupra capului nostru, și mulți și-ar fi dat chiar viața, pentru ca soarele să nu mai răsară în zori deasupra Egiptului sau apele Nilului să nu mai crească la începutul anului. Și ce s-a ales din ruga lor? Ori n-a fost ascultată, ori zeii străini n-au avut destulă tărie în fața zeilor noștri. În ce-chip, așadar, o femeie, căreia nu-i merge rău printre noi, ar putea să aducă nenorociri pe care dușmanii noștri cei mai puternici n-au fost în stare să le abată asupra capetelor noastre?

— Preotul are dreptate! înțelepte-s cuvintele prorocului! se auziră voci din mulțime.

— Și totuși Moise, căpetenia evreilor, a făcut să cadă bezna și molima asupra Egiptului! se împotrivi un glas.

— Cine a rostit vorbele astea să iasă în față! strigă preotul. Îl chem să iasă, dacă nu-i un dușman al poporului egiptean…

Mulțimea se porni să murmure asemeni vântului ce se apropie de departe, printre pomi; dar de ieșit, nimeni nu ieși în față.

— Adevăr spun, urmă preotul, că printre voi mișună oameni răi, ca hienele pe lângă turme. Nu mila îi cuprinde în fața sărăciei voastre. Nu! Ci vă îndeamnă să nimiciți pasa moștenitorului și să vă răzvrătiți împotriva faraonului. Iar dacă și-ar ajunge ținta și din piepturile voastre ar începe să curgă sânge, oamenii aceștia s-ar ascunde în fața lăncilor, așa cum se ascund acum în fața chemării mele.

— Dați ascultare prorocului! Fii lăudat, om ocrotit de zei! strigară cei de față, plecându-și capetele. Cei mai credincioși cădeau chiar cu fața la pământ.

— Ascultă-mă, popor al Egiptului! Pentru credința ta în cuvintele preotului, pentru supunerea ta față de faraon și față de moștenitor, pentru cinstea pe care o arăți slujitorului zeilor, îndurarea se va pogorî asupra ta. Răspândiți-vă în pace pe la casele voastre și nu vă mirați dacă înainte de a vă fi coborât de pe dealul acesta, apele Nilului