— O, de-ar fi așa!

— Mergeți! Cu cât va fi mai mare credința și evlavia voastră cu atât mai repede veți vedea semnul îndurării.

— Să mergem! Să mergem! Fii lăudat, prorocul nostru, fiu al prorocilor. Și începură cu toții să se risipească, sărutând veșmintele preotului. Deodată, cineva strigă:

— Minune! Se împlinește minunea!

— Pe turnul din Memfis s-a aprins o lumină. Apele Nilului au început să crească! Priviți, se aprind tot mai multe lumini! Într-adevăr un mare sfânt ne-a vorbit! Să trăiești veșnic! Și oamenii îl căutară pe preot; acesta dispăruse însă în umbră. Mulțimea, până nu de mult înfuriată, iar mai apoi uimită și recunoscătoare, uită de mânie ca și de preotul făcător de minuni. Stăpânită de o bucurie nebună se porni să alerge spre malurile fluviului, unde licăreau nenumărate focuri și răsuna marele cântec al poporului adunat:

„Fii binecuvântat, Nil, o, fluviu sfânt. Revarsă-te în tihnă peste pământ și dă viață Egiptului! O, tainic zeu{32} care alungi întunericul, tu uzi ogoarele, și dai hrană tuturor viețuitoarelor! O, cale ce cobori din ceruri, tu adapi pământul, o prieten al pâinii, și aduci bucurie în colibe! Tu ești stăpânul peștilor, iar când te reverși peste ogoarele noastre, nici pasărea nu cutează să-ți atingă rodul.

Izvor al grânelor și părintele orzului, tu dai odihnă mâinilor a milioane de nefericiți și înalți temple veșnice”{33}

Luntrea luminată a moștenitorului tronului plutea în vremea aceasta dinspre malul celălalt, fiind primită cu urale și cântece. Oamenii, care cu o jumătate de ceas înainte voiau să pătrundă cu sila în casa Sarei, cădeau acum cu fața la pământ, sau, aruncându-se în apă, sărutau lopețile și marginile luntrei, ce-l purta pe fiul faraonului. Voios, înconjurat de torțe și însoțit de Tutmozis, Ramses intră în casa Sarei. Zărindu-l, Ghedeon îi spuse lui Tafet:

— Tare mult mă tem pentru fiică-mea, dar și mai mult mă tem să mă întâlnesc cu stăpânul ei. Apoi sări zidul și prin beznă, tăind grădina și ogoarele, se îndreptă spre Memfis.

Din curte, Tutmozis strigă:

— Te salut, frumoasă Sara! Nădăjduiesc să ne ospătezi din plin pentru muzica trimisă.

În prag apăru Sara, legată la cap, sprijinită de sclavul negru și de Tafet.

— Ce înseamnă asta? întreba prințul mirat.

— Nenorocire, nenorocire! strigă Tafet. Păgânii au atacat casa, iar unul dintre ei a lovit-o pe Sara cu o piatră.

— Ce fel de păgâni?

— Apoi ăștia… egiptenii, lămuri Tafet.

Prințul îi aruncă o privire plină de dispreț. Dar își stăpâni îndată furia.

— Cine a lovit-o pe Sara? Cine a aruncat piatra? strigă el, apucându-l de umăr pe negru.

— Oamenii de pe malul fluviului, răspunse sclavul.

— Hei, paznicule! strigă prințul înfuriat, înarmează-i pe toți oamenii din casă și porniți după ei.

Negrul luă din nou toporul, paznicul începu să strige slugile, iar câțiva oșteni din suita prințului își traseră, fără să vrea, spadele.

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei să faci? șopti Sara, încolăcindu-și brațele de gâtul prințului.

— Vreau să te răzbun, răspunse el. Cine lovește în bunul meu, lovește în mine.

Tutmozis păli și dădu din cap.

— Ascultă stăpâne, zise el, cum îi vei putea cunoaște, pe timp de noapte și în mulțime, pe vinovați?

— Îmi e totuna. Mulțimea a săvârșit nelegiuirea, ea să plătească!

— Niciun judecător de rând n-ar vorbi așa, observă Tutmozis. Și doar tu urmează să fii mai-marele lor… Prințul căzu pe gânduri, iar prietenul lui glăsui mai departe: Gândește-te ce-ar spune mâine stăpânul nostru, faraonul? Și ce bucurie ar domni în rândurile dușmanilor Egiptului, de la răsărit și apus, când ar auzi că moștenitorul tronului se năpustește împotriva propriului său popor, chiar în apropiere de palatul faraonului?

— O dacă mi-ar da tata măcar jumătate din oștire, ar amuți în veci dușmanii noștri din toate părțile lumii, șopti prințul, izbind cu piciorul în pământ.

— Și-apoi… amintește-ți de țăranul acela care s-a spânzurat. Ți-a părut rău de moartea unui om nevinovat și acum… E oare cu putință să ucizi tu însuți oameni nevinovați?

— Ajunge! îl întrerupse prințul cu glas înăbușit. Mânia mea e ca un vas plin cu apă: vai de acela peste care se va revărsa. Să intrăm în casă.

Tutmozis, înspăimântat, se dădu înapoi. Prințul o apucă pe Sara de mână și se urcă cu ea sus. O așeză la masa pe care se afla cina neterminată și, apropiind sfeșnicul, îi luă legătura de pe cap.

— Ah! strigă el, nu-i nici măcar o rană, ci doar o vânătaie! O privi apoi cu băgare de seamă. Nicicând nu m-am gândit, zise el, că poți avea o vânătaie. Lucrul acesta îți schimbă foarte mult înfățișarea.

— Oare nu-ți mai plac? întrebă Sara încet, ridicând spre el ochii ei mari, plini de spaimă.

— O, nu! Și apoi va trece. Îl chemă pe Tutmozis și pe negru căruia îi porunci să povestească întâmplările din cursul serii.

— El ne-a apărat, zise Sara. A stat cu toporul la ușă.

— Așa ai făcut? îl întrebă prințul pe sclav, uitându-se adânc în ochii lui.

— Aș fi putut oare îngădui ca în casa ta, stăpâne, să pătrundă cu sila oameni străini?

Prințul îi atinse ușor capul acoperit de par creț.

— Ai fost curajos, zise el. Îți dau libertatea. Mâine îți vei primi răsplata și te poți întoarce la ai tăi.

Negrul se clătină și se frecă la ochi, a căror albeață deveni sclipitoare. Deodată căzu în genunchi și, lovindu-și fruntea de podea, strigă:

— Nu mă alunga de la tine, stăpâne!

— Bine, răspunse prințul, poți rămâne la mine, dar ca oștean liber. Am nevoie de astfel de oameni adăugă el, uitându-se la