Tutmozis. Nu se prea pricepe la meșteșugit vorbe, dar e gata să lupte. Și iscodi din nou, cerând amănunte asupra celor întâmplate, iar când negrul îi povesti despre preot și faptele lui, prințul se prinse cu mâinile de cap, strigând:

— Sunt omul cel mai nefericit din Egipt! În curând voi găsi preoți până și în pat. De unde a răsărit? Cine poate fi?

Negrul nu fu în stare să-i dea lămuriri. Totuși, zise că purtarea preotului fusese nespus de binevoitoare față de prinț și de Sara; că fapta n-a fost pusă la cale de egipteni, ci de alți oameni, pe care preotul îi numise dușmani ai Egiptului și cărora le ceruse zadarnic să se arate în fața mulțimii.

— Ciudat! Ciudat! rosti prințul dus pe gânduri, așezându-se pe pat. Sclavul meu negru este un soldat viteaz și un om cu judecată. Preotul o apără pe evreică, fiindcă este a mea. Ce fel de preot e omul acesta? Poporul egiptean îngenunche în fața câinilor faraonului, dar năvălește în casa moștenitorului, ațâțat de dușmanii Egiptului! Toate aceste întâmplări trebuie să le cercetez eu însumi…

Capitolul XI

 

 

Luna Tot se sfârșise și, în a doua jumătate a lunii iulie, începu luna Paofi. Apele Nilului își schimbau neîncetat culoarea: din verzui se făcură albe și apoi roșcate. Apometrul regal din Memfis se umpluse până la o înălțime cât de două ori un stat de om, iar Nilul sporea în fiecare zi cu două șchioape. Pământurile cele mai joase erau inundate; de pe cele mai înalte, oamenii culegeau în grabă inul, strugurii și un soi de bumbac. Acolo unde dimineața fusese încă uscat, spre seară se auzea tălăzuirea undelor.

S-ar fi zis că un vifor năprasnic și nevăzut suflă din adâncul fluviului, despicându-l în brazde late, pline cu spumă în clocot; că-i netezește apoi pentru o clipă fața și că, în clipa următoare îi preface din nou oglinda apelor în vârtejuri amețitoare. Apoi iar îl despică, îl netezește, îl răstoarnă și rostogolește noi munți de apă și noi brazde de spumă. Iar fluviul își umfla apele clocotitoare și cucerea necontenit noi petece de uscat. Uneori, cât ai clipi din ochi, apele atingeau și depășeau malurile, revărsându-se peste șesuri și făcând lacuri lucitoare acolo unde cu o clipă mai înainte ierburile ofilite erau sortite să se prefacă în pulbere.

Cu toate că apele, în creșterea lor, atinseseră doar o treime din nivelul obișnuit, malul era inundat în întregime. Din ceas în ceas câte o nouă așezare, din cele aflate pe coline, începea să semene cu o insulă, la început despărțită de celelalte numai printr-un canal îngust, dar care lărgindu-se treptat, depărta tot mai mult gospodăriile vecine, una de alta. Nu rareori plugarul pornit la lucru pe jos, se întorcea acasă cu luntrea.

Pe apele Nilului apărură tot mai numeroase bărci și plute. Pe unele se prindea pește cu năvoadele, pe altele se căra recolta, sau se transportau în grajduri vitele, care mugeau; altele îi purtau pe cei care-și vizitau cunoscuții, vestiți prin strigăte pline de voioșie (de parcă n-ar fi băgat singuri de seamă) că apele Nilului cresc. Uneori, înghemuite ca un cârd de rațe, bărcile se risipeau care încotro, în fața unei plute pântecoase ce purta la vale din Egiptul de Sus, blocuri uriașe de piatră, tăiate în carierele de pe malurile fluviului.

În văzduh, răsuna clocotul apei care creștea necontenit, țipătul păsărilor speriate și cântecele voioase ale oamenilor. Nilul creștea, va fi deci pâine din belșug!

***

În toată această lună avuseseră loc cercetări privitoare la atacul împotriva casei moștenitorului. Barca dregătorilor și a străjii se oprea în fiecare dimineață la câte o casă. Luați de la lucru, oamenii erau întrebați cu viclenie și bătuți cu nuiele. Spre seară se întorceau la Memfis două bărci: una cu dregători, cealaltă cu cei bănuiți.

În chipul acesta fuseseră prinși câteva sute de oameni, din care jumătate nu știau nimic despre cele întâmplate, iar cealaltă jumătate era amenințată să fie osândită la temniță ori la câțiva ani de muncă în carierele de piatră. Nu s-a putut însă afla nimic despre căpeteniile făptașilor, nici despre preotul care-i hotărâse să se risipească.

Ramses era pradă unor porniri potrivnice. Năprasnic ca un leu și îndărătnic ca un taur, era totodată înțelept și înzestrat cu un adânc simț al dreptății.

Văzând că cercetările dregătorilor nu dau niciun rezultat, se duse singur într-o bună zi la Memfis și ceru să i se deschidă porțile temniței.

Închisoarea, ridicată pe un deal și împrejmuită cu un zid înalt, era alcătuită dintr-un număr mare de clădiri construite din piatră, cărămidă și lemn. Construcțiile acestea slujeau în cea mai mare parte fie ca porți de trecere, fie drept locuințe pentru paznici. Deținuții erau îngrămădiți în peșteri subterane, săpate în stânca de calcar.

Trecând dincolo de poartă, Ramses zări un grup de femei care spălau și hrăneau un întemnițat. Gol și culcat la pământ, omul semăna cu un schelet având mâinile și picioarele prinse într-o scândură cu patru deschizături pătrate, ce ținea loc de cătușe.

— De mult se chinuie așa omul ăsta? întrebă prințul.

— De două luni, răspunse paznicul.

— Și trebuie să mai stea mult?

— Încă o lună.

— Dar ce-a făcut?

— L-a înjurat pe dregătorul care strângea dările.

Prințul întoarse capul și văzu alt grup alcătuit din femei și copii. Printre ei era și un bătrân.

— Aceștia sunt tot întemnițați?

— Nu, înălțimea-voastră. Sunt rudele unui osândit care urmează să fie sugrumat. Au venit să-i ia trupul. Priviți-l. Îl și duc înăuntru, zise paznicul. Apoi, întorcându-se spre grupul de oameni, adăugă: Nu vă pierdeți răbdarea, oameni buni, veți primi îndată leșul.

— Îți foarte mulțumim, cinstite stăpâne, răspunse bătrânul care, de bună seamă,