era tatăl condamnatului. Am ieșit din casă de ieri seară, inul a rămas pe câmp iar apele fluviului cresc mereu!…

Prințul păli și se opri în loc.

— Știi, i se adresă el paznicului, că am dreptul să grațiez?

— Da, erpatre, răspunse paznicul închinându-se și apoi adăugă: după lege, drept amintire a venirii tale aici, o, fiu al soarelui, întemnițații care se poartă bine și care au fost pedepsiți pentru că au hulit cele sfinte ori statul, au dreptul să primească o ușurare a pedepselor. Lista acestor oameni va fi adusă la picioarele înălțimii voastre în răstimp de o lună.

— Dar acela care urmează să fie sugrumat acum n-are oare dreptul să se bucure de iertare?

Încrucișându-și brațele, temnicerul se înclină în tăcere.

Porniră mai departe și trecură prin câteva curți. În cuști de lemn, pe pământul gol, răufăcătorii osândiți la temniță stăteau îngrămădiți claie peste grămadă. Dintr-o încăpere veneau țipete îngrozitoare: acolo erau bătuți cei aduși pentru a face mărturisiri.

— Vreau să-i văd pe cei învinuiți că mi-ar fi călcat casa, zise moștenitorul adânc mișcat.

— Sunt peste trei sute, răspunse paznicul.

— Alege-i, după părerea ta, pe cei mai vinovați și cercetează-i în fața mea. N-aș vrea însă ca ei să știe cine sunt.

În fața prințului moștenitor se deschise camera, unde se făceau cercetările. Prințul îi porunci anchetatorului să-și păstreze locul obișnuit, iar el se așeză după un stâlp. În curând apărură învinuiții, unul câte unul. Toți erau slabi, le crescuse părul și barba, iar în ochii lor se citea rătăcirea și resemnarea.

— Dutmoze, zise dregătorul, povestește-ne cum ați năvălit asupra casei vrednicului erpatru.

— Voi spune adevărul, ca la judecata lui Osiris. Era în seara aceea, când apele Nilului trebuiau să crească.

Nevastă mi-a spus: „Vino, omule, să mergem pe deal, de unde putem vedea mai repede semnalul din Memfis”. Ne-am urcat așadar pe deal, de unde poate fi văzut mai ușor semnalul din Memfis. Atunci s-a apropiat de femeia mea un oștean și i-a spus: „Vino cu mine în grădină, vom găsi acolo struguri, poate și altceva”. Nevastă-mea s-a dus cu el iar eu cuprins de mânie m-am uitat după ei peste zid. Dacă au fost aruncate pietre ori nu asupra casei prințului nu pot să vă spun, fiindcă din cauza pomilor și a întunericului n-am putut vedea nimic.

— Dar cum de-ai lăsat-o pe femeia ta să plece cu un oștean? îl întrebă dregătorul.

— Cu îngăduința înălțimii-voastre, ce era să fac? Doar eu sunt un biet țăran iar el e un luptător, un oștean al luminăției-sale, faraonul.

— Dar pe preotul care a vorbit l-ai văzut?

— Nu era preot, răspunse țăranul cu hotărâre. Trebuie să fi fost însuși zeul Num{34}, căci a ieșit din trunchiul unui smochin și avea cap de berbec.

— Ai văzut tu că avea cap de berbec?

— Să-mi fie cu iertare, nu-mi amintesc bine de l-am văzut eu însumi ori așa vorbeau oamenii. Ochii îmi erau plini de grijă pentru nevasta mea.

— Ai aruncat pietre în grădină?

— De ce-aș fi aruncat, stăpân al vieții și morții? Dacă o loveam pe nevastă-mea, eu însumi aș fi pătimit o săptămână întreagă iar dacă-l nimeream pe oștean aș fi primit la pumni în burtă până ce mi-ar fi ieșit limba de un cot. Doar eu nu sunt decât un biet țăran, iar el e un slujitor al stăpânului nostru care trăiește veșnic.

Prințul îl privi scoțându-și capul de după coloane.

Dutmoze fu scos afară. Fu adus Anupa. Acesta era un țăran scund, care mai purta încă pe spate urmele nuielelor.

— Spune, Anupa, începu din nou dregătorul, cum a fost cu năvala asupra casei moștenitorului?

— Ochi al soarelui, spuse țăranul, vas al înțelepciunii, tu știi cel mai bine că eu nu-s de vină. A venit doar vecinul la mine și mi-a spus: „Anupa, hai pe deal că Nilul crește”. Eu l-am întrebat: „Crește oare cu adevărat?” Iar el mi-a răspuns: „Ești mai prost decât un măgar, fiindcă un măgar ar fi auzit muzica de pe deal pe care tu n-o auzi”. Și eu i-am zis: „Da, sunt prost, pentru că n-am învățat să scriu, dar să nu fie cu supărare, una este muzica și alta creșterea apelor”. Dar el adăugă: „Dacă n-ar crește apele, oamenii n-ar avea de ce să se bucure, să joace și să cânte”. Așa că m-am dus și eu pe deal, cum îi spun și dreptății-voastre, iar acolo muzicanții se și împrăștiaseră iar oamenii aruncau cu pietre în grădină.

— Cine arunca?

— N-am putut înțelege prea bine. Oamenii cu pricina nu semănau a țărani, ci mai degrabă a parastiți netrebnici.

— Dar pe preot l-ai văzut?

— Cu îngăduința luminăției-voastre, acela n-a fost preot, ci mai degrabă un duh care păzește casa prințului moștenitor, să ne trăiască veșnic!

— De ce duh?

— Fiindcă uneori îl vedeam, iar alteori pierea undeva.

— Poate că-l acopereau oamenii?

— Fără îndoială că se urca și se cobora, dar poate că se și lungea și se scurta, pentru că era un mare făcător de minuni. De abia a rostit: „Apele Nilului vor crește îndată”, că Nilul se și porni să crească.

— Dar pietre ai aruncat, Anupa?

— Cum era să arunc cu pietre în grădina moștenitorului? Doar eu sunt un țăran prost și mâna mi s-ar fi uscat până la cot pentru o astfel de fărădelege.

Prințul porunci să se întrerupă cercetarea, iar când învinuiții fură scoși afară îi zise dregătorului:

— Deci oamenii aceștia sunt dintre cei mai vinovați?

— Așa-i, stăpâne, răspunse dregătorul.

— În cazul acesta trebuie să li se dea drumul la toți, chiar astăzi. Oamenii nu pot fi închiși din pricină că au vrut