— Înțelepciunea cea mai mare vorbește prin gura ta, erpatre, zise dregătorul. Mi s-a poruncit să-i găsesc pe cei mai vinovați, deci i-am ales pe cei pe care i-am găsit. Dar nu stă în puterea mea să le dau drumul.

— De ce?

— Privește, măria-ta, în lada aceasta. E plină cu papirusurile pe care au fost scrise rezultatele cercetărilor. Judecătorului din Memfis i se trimit zilnic înștiințări despre desfășurarea lor, iar el le comunică măritului faraon. Ce-ar rămâne din munca atâtor scribi învățați și bărbați de seamă dacă i-am elibera pe învinuiți?

— Dar sunt nevinovați! strigă prințul.

— Fapta s-a săvârșit, prin urmare fărădelegea există. Unde există fărădelege trebuie să fie și vinovați, iar cine a căzut o dată în mâinile stăpânirii și-a fost trecut în acte, nu poate pleca fără să se fi ajuns la vreun rezultat. În cârciumă omul bea își plătește, la târg vinde ceva și primește în schimb altceva; pe câmp seamănă și culege; la morminte primește binecuvântarea din partea strămoșilor morți. Un om care a ajuns în fața judecății de ce ar fi lăsat să plece fără nicio noimă, ca un călător care se oprește la jumătatea drumului și își întoarce pașii spre casă, fără să-și fi atins ținta?

— Vorbești cu înțelepciune, răspunse moștenitorul. Totuși, spune-mi, nici faraonul n-ar avea oare dreptul să-i elibereze?

Slujbașul își încrucișă brațele și își înclină capul.

— El, egal cu zeii, poate să facă tot ceea ce voiește: să-i elibereze pe învinuiți și pe întemnițați și chiar să nimicească dovezile judecății, ceea ce, dacă ar face un muritor de rând, ar fi un sacrilegiu.

Prințul își luă rămas bun de la dregător și porunci temnicerului ca pe cei învinuiți de-a-i fi atacat casa să-i hrănească mai bine, pe cheltuiala sa. Apoi, supărat, pluti spre cealaltă parte a fluviului, ce se întindea până la palat, ca să-l roage pe faraon să pună capăt cercetării acesteia nefericite.

În ziua aceea însă nu-l putu vedea, faraonul având o mulțime de ceremonii sacre și un sfat cu sfetnicii. Atunci, prințul se duse la marele scrib, care ocupa, la curte, cea mai de seamă demnitate, după marele sfetnic al oastei. Bătrânul demnitar, preot al unuia din templele de la Memfis, îl primi curtenitor, dar rece, și după ce-l ascultă îi spuse:

— Mi se pare ciudat că înălțimea-ta vrei să-l tulburi pe stăpânul nostru cu astfel de treburi. E ca și cum ai cere să nu fie nimicit un puhoi de lăcuste ce s-a abătut asupra ogoarelor.

— Dar e vorba de oameni nevinovați!

— Noi, luminăția-ta, nu putem ști, fiindcă asupra vinovăției sau nevinovăției hotărăște legea și judecata. Pentru mine un singur lucru e limpede: statul nu poate îngădui ca cineva să fie atacat în grădina lui și cu atât mai puțin să se ridice mâna asupra avutului moștenitorului.

— Vorbești drept, dar vinovații unde sunt? întrebă prințul.

— Unde nu-s vinovați trebuie să fie cel puțin pedepsiți. Nu vinovăția ci pedeapsa care urmează după crimă îi învață pe ceilalți că nu-i îngăduit să făptuiască așa ceva.

— Văd, îl întrerupse moștenitorul, că nu-mi vei sprijini rugămintea pe lângă faraon.

— Înțelepciunea vorbește prin gura ta, erpatre, răspunse demnitarul. Nicicând nu voi fi în stare să dau stăpânului meu un sfat care-ar păgubi autoritatea stăpânirii.

Prințul se întoarse acasă îndurerat și uluit. Simțea că sunt nedreptățiți câteva sute de oameni și vedea că nu-i poate salva, așa cum nu l-ar fi putut salva pe omul asupra căruia ar fi căzut un obelisc sau o coloană a templului. „Prea slabe sunt mâinile mele, ca să poată urni edificiul acesta”, gândi el cu strângere de inimă. Pentru prima oară își dete seama că există o forță neînchipuit mai mare decât voința sa: rațiunea de stat, recunoscută chiar și de către atotputernicul faraon și în fața căreia trebuia să se încline și el, moștenitorul tronului.

Căzuse noaptea. Ramses porunci slugilor să nu primească pe nimeni și, singuratic, se plimbă pe terasa palatului său, gândind: „Ce lucru îngrozitor! Acolo s-au dat în lături din fața mea neînvinsele oști ale lui Nitager, iar aici temnicerul, judecătorul și marele scrib mi se pun în cale. Cine sunt ei? Niște biete slugi ale tatălui meu, să trăiască veșnic, care în fiece clipă îi poate alunga în rândul sclavilor, ori trimite la carierele de piatră. Și de ce nu i-ar ierta tatăl meu pe nevinovați? Așa vrea statul? Și ce e statul? Cu ce se hrănește el, oare, unde doarme, unde-i sunt mâinile și armele de care cu toții se tem?” Privi în grădină și, printre copaci, pe vârful dealului, văzu cele două siluete uriașe ale pilonilor, pe care ardeau făcliile străjilor. Îi veni în minte că străjile astea nu dorm nicicând, că pilonii nu mănâncă niciodată și totuși există piloni seculari, puternici ca Ramses cel Mare, stăpânitorul care-i înălțase.

Să zguduie din temelii aceste edificii și alte sute de clădiri asemănătoare; să înșele paza străjilor și a altor mii de oameni care veghează asupra liniștii Egiptului? Să nu se supună legiuirilor lăsate de Ramses cel Mare și de alți monarhi și mai mari dinaintea lui, legi vestite în timpul celor douăzeci de dinastii, prin strășnicia cu care fuseseră păzite?

Pentru prima oară în viață, în mintea prințului începu să se închege ideea tulbure dar uriașă a ceea ce însemna statul: ceva mai strălucitor decât templul din Teba, mai măreț decât piramida lui Keops, mai vechi decât subteranele Sfinxului, mai durabil decât granitul. În acest edificiu colosal, deși invizibili, oamenii sunt ca furnicile în crăpăturile stâncilor, iar faraonul asemeni unui arhitect călător, care de abia izbutește să așeze o piatră în zid că și trebuie să plece. Iar zidurile cresc din generație în generație și construcția înaintează mereu. El, fiu de faraon, nu-și simțise niciodată până