atunci într-o măsură atât de mare micimea, ca în clipa aceea, când privirea îi rătăcea în noapte deasupra Nilului, printre coloanele palatului faraonului și umbrele vagi, dar impunătoare, ale templelor din Memfis. Și chiar atunci, dintre arborii ale căror crengi atingeau terasa, se auzi un glas:

— Îți cunosc îngrijorarea și te binecuvântez. Țăranii învinuiți nu vor fi eliberați. Dar judecarea lor poate fi oprită și ei se vor putea întoarce în liniște la casele lor, dacă îngrijitorul casei tale își va retrage plângerea.

— Așadar îngrijitorul casei mele a făcut plângere? întrebă prințul uimit.

— Ai grăit adevărul. A făcut plângere în numele tău. Dar dacă nu se va duce la judecată, nu va fi niciun păgubaș, iar unde nu-i păgubaș nici fărădelege nu se află.

Crengile foșniră.

— Stai, oprește-te! strigă Ramses. Cine ești?

Nu răspunse nimeni. Prințului i se păru doar că în fâșia de lumină a torței care ardea la etajul întâi apăru, cât ai clipi din ochi, un cap neacoperit și o piele de panteră.

— Preotul? șopti moștenitorul. De ce se ascunde?

Dar în aceeași clipă îi veni în minte că preotul ar putea fi tras la grea răspundere pentru sfaturile lui, menite să împiedice mersul justiției.

Capitolul XII

 

 

Ramses își petrecu cea mai mare parte a nopții copleșit de gânduri înfrigurate. Spectrul statului îi apăru asemenea unui labirint nesfârșit, cu ziduri puternice, ce nu pot fi străpunse. Văzu apoi umbra unui preot care, printr-o singură vorbă înțeleaptă, îi arătase cum se iese din labirint. Deci în chipul cel mai neașteptat îi apărură în față cele două puteri: rațiunea de stat, pe care n-o bănuise până atunci, deși era moștenitorul tronului, și casta preoților, pe care voia s-o nimicească și să și-o facă slugă plecată.

A fost o noapte grea. Ramses se răsucea în pat, întrebându-se dacă n-a fost cumva orb și dacă nu și-a recăpătat vederea de abia în ziua aceea, ca să se convingă de nimicnicia și de lipsa lui de înțelepciune. Cu totul altfel îi apăreau acum și povețele mamei și prudența tatălui său când își exprima înalta lui voință și chiar purtarea aspră a lui Herhor.

„Statul și preoțimea”! repeta el aproape adormit, scăldat într-o sudoare rece.

Numai zeii din cer știu ce s-ar fi întâmplat dacă gândurile încolțite în noaptea aceea în sufletul prințului ar fi avut timp să se dezvolte și să se coacă. Poate că ajungând faraon ar fi fost unul dintre monarhii cei mai fericiți și ar fi avut o domnie dintre cele mai lungi? Poate că numele său, încrustat în templele subterane și în cele de deasupra pământului ar fi fost păstrat posterității, înconjurat de cea mai înaltă slavă? Poate că el și dinastia lui n-ar fi pierdut tronul, iar Egiptul ar fi ocolit cumplitele zguduiri din vremurile de restriște?

Dar lumina zilei risipi visurile ce se perindau prin mintea înfierbântată a prințului, după cum zilele următoare îi schimbară nespus de mult părerile în privința asprimii rațiunii de stat.

Vizita prințului la temniță nu rămase fără urmări pentru cei închiși. Dregătorul care-i interogase trimise de îndată un raport înaltului judecător, acesta cercetă din nou faptele, puse el însuși întrebări câtorva învinuiți și în răstimp de câteva zile pe cei mai mulți îi eliberă, dar pe ceilalți îi trimise în grabă mare în fața judecății.

Și cum cel ce făcuse plângere nu se înfățișă, cu toate că numele lui fu strigat de mai multe ori în sala de judecată și în piață, învinuirea s-a stins, iar restul țăranilor fură eliberați. Ce-i drept, unul dintre judecători spusese că potrivit legii ar fi trebuit adus în fața judecății intendentul casei prințului, pentru învinuire mincinoasă, iar în cazul când lucrul se dovedea, acesta să sufere o pedeapsă asemănătoare aceleia la care ar fi fost supuși țăranii; faptul fu însă trecut sub tăcere.

Intendentul casei prințului dispăruse din fața judecății, fiind trimis de către acesta în nomul Takens și nu peste multă vreme se făcu nevăzută și lada cu papirusuri unde erau însemnate faptele. Aflând toate acestea, prințul Ramses se duse la marele scrib și-l întrebă zâmbind:

— Cum se face, oare, că nevinovații au fost eliberați, că dovezile judecății au fost nimicite și că, în ciuda faptului că s-a săvârșit o asemenea nelegiuire, prestigiul autorității n-a avut nimic de suferit?

— Măria-ta, răspunse marele scrib cu obișnuitul său sânge rece, n-am știut că ai depus plângerea cu o mână iar cu cealaltă ai vrut s-o înlături. Înălțimea-ta ai fost insultat de mulțime, deci sarcina noastră era s-o pedepsim. Dacă însă măria-ta ai iertat-o, statul nu mai are nimic de zis.

— Statul! Statul! repetă prințul. Statul suntem noi, adăugă el, clipind din ochi.

— Da, statul este faraonul și… slugile sale cele mai credincioase, răspunse demnitarul.

Convorbirea aceasta cu un dregător atât de înalt a fost de ajuns, pentru ca în sufletul prințului să se șteargă imaginea, deși încă vagă, despre puterea și însemnătatea statului. Statul nu e prin urmare un edificiu veșnic, de neclintit, căruia faraonii trebuiau să-i adauge pe rând câte o nouă piatră plină de glorie, ci mai degrabă un morman de nisip, pe care fiecare domnitor îl folosea după bunul său plac. În stat nu erau numai acele porți înguste, numite legi pe sub care trecând, oricine, fără deosebire – țăran sau erpatru –, trebuia să-și plece capul. În edificiul acesta erau felurite porți: unele înguste pentru cei mărunți și neputincioși, altele nespus de largi, ba chiar confortabile, pentru cei puternici. „Dacă-i așa, încolți un nou gând în cugetul prințului, eu voi putea face rânduială după pofta inimii mele!” În clipa aceea îi veniră în minte doi oameni: negrul eliberat, care fără să aștepte porunca, fusese gata să-și jertfească viața pentru bunurile sale și preotul