necunoscut. „Dacă aș avea mai mulți oameni ca ei, voința mea ar însemna ceva în Egipt și pentru Egipt!” își zise în sinea sa și simți dorința neînvinsă de a-l găsi pe preot. El a fost pesemne cel care-i apărase casa oprind mulțimea. Pe de o parte cunoștea fără greș legile, pe de alta știa să stăpânească mulțimea.

— Un om neprețuit! Trebuie să-l găsesc…

Din clipa aceea, într-o barcă mânată de un singur lopătar, prințul începu să colinde colibele din preajma casei lui. Îmbrăcat în tunică și cu o perucă mare, ținând în mână un baston, pe care era săpat semnul măsurătorii, prințul semăna cu un dregător venit să supravegheze apele revărsate ale Nilului. Bucuroși, țăranii îi dădeau lămuriri privind schimbarea înfățișării pământurilor în urma revărsării, și totodată, prin el, rugau stăpânirea să născocească un fel mai lesnicios de scoatere a apei, decât cumpăna cu găleată. Îi mai povesteau prințului despre năvala împotriva casei sale, încredințându-l că nu-i cunoșteau pe oamenii care aruncaseră pietre, dar că își aminteau de preotul care într-un chip atât de fericit risipise mulțimea, fără a ști însă cine era el.

— În ținutul nostru, mărturisi un țăran, e un preot care tămăduiește bolnavii de ochi; mai e unul care lecuiește rănile și pune la loc brațele și picioarele rupte. Mai sunt apoi câțiva care învață cititul și scrisul; unul cântă din flaut și încă tare frumos. Dar niciunul din ei nu-i preotul ivit atunci în grădina moștenitorului și despre care noi înșine nu știm nimic. Desigur, a fost zeul Num sau vreun alt duh care veghează asupra prințului, căruia îi dorim să trăiască veșnic și să aibă întotdeauna poftă de mâncare!

„Te pomenești că a fost într-adevăr vreun duh!” – își zise Ramses în gând.

În Egipt, mai ușor putea fi vorba de duhuri rele sau bune decât de venirea ploii de pildă.

Apa Nilului, din roșie se făcuse întunecată, iar în august, în luna Hator, atinsese jumătate din înălțimea ei obișnuită. Ecluzele digurilor de pe maluri fură deschise și apa începu dintr-o dată să umple canalele și uriașul lac artificial, Moeris, din provincia Fayum, renumită prin frumusețea trandafirilor ei. Egiptul de Jos semăna cu un colț maritim, plin de dealuri, presărate cu grădini și case. Comunicația pe uscat încetase cu desăvârșire, iar pe apă pluteau atât de multe bărci albe, galbene, roșii și de culoare închisă, încât păreau un covor de frunze în timpul toamnei. În toată țara, pe terenurile cele mai înalte, culesul bumbacului și al doilea cosit al trifoiului erau pe sfârșite, iar acum începea culesul fructelor de tamarin și al măslinelor.

Într-o bună zi, plutind astfel de-a lungul terenurilor inundate, prințul observă o mișcare neobișnuită. Pe una din insulițele răsărite vremelnic se auzea, dintre pomi, țipătul ascuțit al unor femei. „A murit cineva, desigur”, își zise prințul în gând. Dinspre o altă insulă pluteau bărci încărcate cu grâne și câteva vite, iar oamenii rămași lângă gospodăriile lor îi amenințau și-i blestemau pe cei din bărci. „Vreo gâlceavă între vecini” cugetă moștenitorul în sinea lui. În alte câteva case era liniște, iar oamenii, în loc să lucreze sau să cânte, ședeau tăcuți pe pământ. „Pesemne că au terminat lucrul și se odihnesc”. În schimb, într-o altă insulă mică, o barcă plină cu copii care plângeau fu împinsă de la mal, iar o femeie intrată în apă până la brâu, amenința cu pumnii. „Îi duc pe copii la școală” se gândi Ramses.

Întâmplările acestea îi ațâțară curiozitatea.

Pe insula vecină răsună din nou țipătul. Prințul își puse mâna streașină la ochi și văzu un om care zăcea la pământ, bătut cu nuiaua de un negru.

— Ce se întâmplă aici? îl întrebă el pe barcagiu.

— Oare nu vezi, stăpâne, că-l bat pe un biet țăran? răspunse el, zâmbind. O fi făcut vreo poznă, așa că acum îi înmoaie oasele.

— Dar tu ce ești?

— Eu? răspunse barcagiul cu mândrie, eu sunt un pescar liber. Și dacă-i dau înălțimii-sale tot ceea ce i se cuvine din pescuit, pot pluti cât e Nilul de mare, de la prima cataractă până la mare. Pescarul e ca peștele, ori ca o rață sălbatică; țăranul însă e ca un pom: își hrănește stăpânii cu roade, dar nu poate fugi nicăieri; poate doar să geamă, când paznicii își rup nuielele pe spinarea lui. Ho! Ho! Ia te uită acolo, strigă din nou barcagiul înveselit. Hei, taică! Nu bea toată apa că or să ni se usuce grânele.

Strigătul acesta vesel se adresa unui grup în care se petrecea un lucru curios. Câțiva oameni goi îl țineau de picioare pe un altul, afundându-i capul în apă până la gât, apoi până la piept și la urmă până la brâu. Alături stătea un om cu chip trufaș cu o bâtă, îmbrăcat într-o tunică cenușie și purtând o perucă de blană de miel. Ceva mai departe striga, cât o ținea gura, o femeie pe care alți oameni o țineau de mâini.

Bătaia cu nuiaua era tot atât de răspândită în fericita țară a faraonilor, ca și mâncarea sau dormitul. Copiii și oamenii mari, țărani și meseriași, oșteni și ofițeri, ori dregători, cu toții erau bătuți. Orice viețuitor era bătut cu nuiaua; excepție făceau doar preoții și demnitarii cei mai înalți, fiindcă pe aceștia n-avea cine să-i bată. Așa că prințul privea destul de liniștit la țăranul bătut cu nuiaua; îl pusese pe gânduri doar țăranul afundat în apă.

— Ho! Ho! râdea într-una lopătarul. Cum îl mai adapă! O să se umfle atâta că nevastă-sa va trebui să-i mai înnădească o bucată la cingătoare.

Prințul porunci să lege barca la mal. Între timp, țăranul fu scos din fluviu, i se îngădui să tușească și să verse apa înghițită și fu din nou apucat de picioare, cu toate țipetele ca de fiară ale femeii, care începuse să-i muște pe cei ce încercau s-o