— Opriți-vă! strigă prințul către călăii care-l trăgeau pe țăran.

— Faceți-vă datoria! strigă fonfăit omul cel trufaș cu perucă de blană de miel. Cine ești, obraznicule, de îndrăznești…

În clipa aceea prințul îl croi peste cap cu bastonul lui, care din fericire era ușor. Cu toate acestea, omul cu tunica cenușie căzu la pământ și, pipăindu-și capul, se uită la agresor cu ochii încețoșați.

— Ghicesc, zise el de astă dată cu glasul său firesc, că am cinstea să vorbesc cu cineva de seamă… Fie ca totdeauna înălțimea-ta să fii bine dispus, iar fierea nicicând să nu ți se reverse prin mădulare…

— Ce faceți cu omul acesta? îl întrerupse prințul.

— Întrebi, înălțimea-ta, răspunse mărețul dregător din nou fonfăind, ca un străin care nu cunoaște obiceiul locului și nici oamenii, cărora le vorbești prea prietenește. Află deci că strâng dările vrednicului Dagon, cel mai mare cămătar din Memfis. Și dacă nu te-ai îngălbenit încă, află că cinstitul Dagon este arendașul, împuternicitul și prietenul erpatrului, să ne trăiască veșnic, și că tu ai săvârșit o silnicie pe pământurile prințului Ramses, despre care vor da mărturie oamenii mei.

— Află atunci, îl întrerupse prințul, dar deodată se opri. Cu ce drept, urmă el, îl schingiuiești în felul acesta pe un țăran care aparține prințului?

— Fiindcă nemernicul nu vrea să plătească dările, iar tezaurul moștenitorului se află la ananghie.

Văzând beleaua care căzuse asupra stăpânului lor, ajutoarele dregătorului lăsaseră libere victimele și priveau neputincioase, asemenea mâinilor unui trup cu capul tăiat. Țăranul eliberat începu din nou să scuipe și să-și scuture apa din urechi; soția lui în schimb, se aruncă la picioarele salvatorului:

— Oricine ai fi, gemu ea, încrucișându-și mâinile în fața prințului, zeu sau trimis al faraonului, ascultă cele ce-ți voi spune despre necazul nostru. Suntem țărani și aparținem moștenitorului tronului, să ne trăiască veșnic! Am plătit toate dările: în mei, grâu, flori și piei. Totuși, în ultima vreme a venit la noi omul ăsta și ne-a poruncit să-i dăm șapte măsuri de grâu. „Cu ce drept? îl întreabă bărbatul meu, doar dările au fost plătite”. El îmi trântește la pământ bărbatul, îl izbește cu picioarele și zice: „Cu dreptul că așa a poruncit vrednicul Dagon”. „De unde ți le-aș putea eu da? întreabă omul meu, când nu mai am niciun bob de grâu, iar de o lună de zile ne hrănim cu semințe și cu rădăcini de lotus pe care le găsim tot mai greu, căci celor mari le place să se joace cu florile de lotus”. Femeii i se opri răsuflarea și începu să plângă. Prințul așteptă răbdător să se liniștească, dar țăranul care fusese cufundat în apă mormăi:

— Muierea asta o să ne nenorocească cu vorbăria ei. Am spus doar că nu-mi place când muierile își vâră nasul în treburile mele!

Între timp dregătorul, apropiindu-se de barcagiu, îl întrebă încet, arătându-l cu mâna pe Ramses:

— Cine-i nenorocitul ăsta?

— Uscați-s-ar limba! răspunse barcagiul. Nu vezi că-i un demnitar mare? Plătește bine și izbește zdravăn.

— Mi-am dat eu seama de îndată, șopti dregătorul, că trebuie să fie cineva de seamă. Nu degeaba mi-am petrecut tinerețea la ospețe, printre oamenii de seamă.

— Aha! se vede că de la ospețele astea ți-au rămas petele de sos pe tunică, i-o trânti apăsat barcagiul.

Femeia, după ce plânse îndeajuns, continuă:

— Iar astăzi a venit scribul ăsta cu oamenii lui și i-a spus bărbatului meu: „Dacă n-ai grâu, să ni-i dai pe cei doi copii ai tăi, iar cinstitul Dagon nu numai c-o să-ți ierte darea, dar îți va plăti, pe deasupra, pentru fiecare din ei, câte o drahmă în fiecare an”.

— Vai de capul meu! se răsti țăranul. Ai să ne pierzi cu limbuția ta. Nu-i da ascultare, bunul meu stăpân! zise el, adresându-i-se lui Ramses. Așa cum o vacă își închipuie ca va speria muștele cu coada, așa și muierii ăsteia i se pare că va alunga birarii cu limba. Și amândouă nu știu că sunt proaste…

— Prost ești tu! îl întrerupse femeia. O, stăpâne cu chipul însorit, tu care ai o înfățișare regească…

— Vă iau de martori că femeia asta nu știe. Ce spune, zise cu jumătate de gură dregătorul, adresându-se oamenilor lui.

— Floare parfumată, al cărei glas e asemenea sunetului flautului, ascultă-mă, îl imploră femeia pe Ramses. Omul meu i-a spus acestui dregător: „Ți-aș da mai degrabă doi tauri tineri, dacă i-aș avea, decât să ți-i dau pe băieții mei, chiar de mi-ați plăti pentru fiecare câte patru drahme pe an. Când luați copilul de-acasă nu-l mai vede nimeni în fața ochilor”.

— Era mai bine dacă muream sugrumat! Sau dacă trupul mi-ar fi fost mâncat de pești în fundul Nilului, gemu țăranul. Că tu, cu bocetele tale, ai să ne duci la sapă de lemn, femeie.

Dregătorul, văzând cum îi vine într-ajutor chiar cel a cărui piele era în joc, prinse curaj și începu să vorbească iarăși pe nas:

— De când răsare soarele de dincolo de palatul faraonului și apune deasupra piramidelor, s-au întâmplat în țara aceasta felurite ciudățenii. Pe timpul faraonului Semerhet s-au ivit în jurul piramidei Kohom vedenii ciudate iar ciuma s-a năpustit asupra Egiptului. Pe timpul lui Boetos pământul s-a căscat lângă Bubastis și a înghițit lume multă… Sub domnia lui Neferhes, timp de unsprezece zile apele Nilului au fost dulci ca mierea. Toate astea au fost văzute și încă multe alte întâmplări despre care am cunoștință, căci sunt plin de înțelepciune. Dar nicicând nu s-a pomenit să iasă din apă un om necunoscut și să oprească strângerea dărilor pe pământurile înălțatului moștenitor al tronului.

— Taci! strigă Ramses, și pleacă de-aici. Nimeni nu vă va lua copiii, îi zise el femeii.

— Nu mi-e greu să plec de-aici, răspunse dregătorul, căci am o barcă ușoară și cinci