— Scoate-ți peruca și arată-i semnul de pe țeastă, zise prințul. Iar lui Dagon spune-i că-i voi croi semne asemănătoare pe întregul trup.

— Auziți ce mai necuviință? șopti dregătorul către oamenii lui, retrăgându-se spre mal și ploconindu-se până la pământ. Se urcă în barcă, iar când ajutoarele o porniră și se îndepărtară la câteva zeci de pași, întinse brațul și începu să urle:

— Apuca-v-ar cârceii la burtă, răzvrătiți și sperjuri ce sunteți! De-aici mă duc drept la erpatru și-i spun ce se petrece pe pământurile lui. Apoi își luă bastonul și începu să-și croiască oamenii, din pricină că nu-i ținuseră partea. Așa vei păți și tu, strigă el, amenințându-l pe Ramses.

Prințul se repezi la barcă și porunci vâslașului să se îndrepte în grabă mare spre neobrăzatul dregător al cămătarului. Dar omul cel trufaș cu peruca de blană de miel aruncă bastonul, puse el însuși mâna pe vâsle, iar oamenii lui îl ajutară cu atâta râvnă, încât urmărirea fu cu neputință.

— Mai degrabă ar putea prinde bufnița din zbor o rândunică, decât să-i prindem noi pe ei, frumosul meu stăpân, îi zise lui Ramses, râzând, vâslașul. În ce vă privește, desigur, nu sunteți om de rând, ci un mare oștean, poate chiar din garda înălțimii-sale. Căci izbiți peste țeastă ca din senin! Mă pricep și eu la așa ceva: eu însumi am fost în oaste vreme de cinci ani. Izbeam întotdeauna peste țeastă sau în burtă și nu mi-a mers rău pe lumea asta. Iar dacă cineva mă pleznea, pricepeam îndată că-i un om mare. În Egiptul nostru, fie ca zeii să nu-l părăsească nicicând, este mare înghesuială: oraș lângă oraș, casă lângă casă, om lângă om. Cine vrea să se învârtească cât de cât în îmbulzeala asta, trebuie să izbească peste țeastă.

— Ești însurat? îl întrebă prințul.

— Pfiu! Când am o femeie și loc pentru un om și jumătate, sunt însurat, dar încolo, sunt burlac. Am fost doar în oștire și știu că femeia e bună o dată pe zi, și asta nu întotdeauna. Te încurcă…

— Poate că ai vrea să intri în slujbă la mine? Cine știe, poate că nu-ți va părea rău…

— Cu îngăduința înălțimii-voastre, eu mi-am închipuit îndată că ați putea să comandați o oștire întreagă, deși aveți chipul tineresc. Dar n-am să intru la nimeni în slujbă. Sunt pescar liber. Bunicul meu a fost, să-mi fie cu iertare, păstor în Egiptul de Jos, iar neamul nostru se trage din hicsoși. Ce-i drept, țăranii egipteni ne cam iau în răspăr din pricina asta, dar pe mine mă umflă râsul. Un țăran și un hicsos, vă rog să mă credeți, e ca și cum ai pune față-n față un bou și un taur. Țăranul poate umbla după plug sau înaintea plugului, dar hicsosul nu intră în slujbă la nimeni. Doar numai în oastea luminăției-sale faraonul căci aceea e o oaste adevărată.

Bine dispus, vâslașul continua să vorbească, dar prințul nu-l mai asculta. În mintea lui se iveau tot mai puternic întrebări chinuitoare și cu totul noi. Așadar insulițele acelea, în jurul cărora plutise cu barca, țineau de avutul lui? Ciudat lucru! El nu știa nici unde se află, nici cum arată propriile sale moșii! Așadar în numele lui pusese Dagon biruri noi asupra țăranilor, iar mișcarea aceea neobișnuită la care asistase, plutind de-a lungul țărmurilor, însemna strângerea lor? Țăranul bătut pe mal desigur că n-avea cu ce plăti. Copiii care plângeau în barcă fuseseră vânduți cu câte o drahmă de cap, pe un an întreg. Iar femeia aceea, care intrase în apă până la brâu, blestemând, era mama lor. „Femeile sunt tare neastâmpărate, își zise în sinea lui prințul. Sara e femeia cea mai liniștită; celorlalte însă tare le mai place să pălăvrăgească, să plângă, să facă gălăgie.” Îi veni în minte cum încerca țăranul să potolească flecăreala nevesti-si. Pe el îl afundau în apă și nu zicea nimic, iar ea, cu toate că nimeni nu-i făcea nimic, urla cât o ținea gura. „Femeile sunt nespus de gălăgioase, repeta el. Da, așa-i chiar și nobila mea mamă. Ce deosebire între ea și tata! Faraonul nu vrea nici măcar să știe că am părăsit oștirea pentru o fată, iar reginei îi place să mă mustre chiar și de faptul că am luat în casă o evreică. Sara e femeia cea mai liniștită din câte cunosc; în schimb, Tafet pălăvrăgește, plânge, și urlă cât patru”…

Prințul își aminti apoi de cuvintele spuse de femeia țăranului: că de o lună de zile nu mai mănâncă grâu, ci doar semințe și rădăcini de lotus. Semințele acestea-s mărunte ca macul, iar rădăcinile tare mici. El n-ar fi mâncat așa ceva nici măcar trei zile la rând. De altfel, preoții care se îndeletniceau cu lecuirea bolnavilor recomandau schimbarea alimentelor. La școală i se spusese că în afară de carne trebuie să mănânce pește, pe lângă curmale – grâu, iar pe lângă smochine – orz. Și oamenii aceștia, care se hrănesc o lună întreagă numai cu semințe de lotus! Ei bine, dar calul, dar vaca? Calului și vacii le place fânul, iar turtele din făină de orz trebuie să le vâri pe gât, cu de-a-sila. Fără îndoială că și țăranilor le place să se hrănească cu semințe de lotus, iar turtele din făină de grâu sau de orz, peștii și carnea, le mănâncă fără poftă. De altfel, preoții cei mai evlavioși – făcătorii de minuni – nu pun nicicând în gură carne sau pește. Se vede că cei mari și odraslele de regi au nevoie de carne, ca leii și vulturii, iar țăranii de iarbă, ca boii.

Dar… pedeapsa aceea cu afundarea în apă pentru dări? Eh, oare el și cu tovarășii lui de joacă nu se afundau în apă când se scăldau? Și ce mai râsete izbucneau atunci! Afundarea nu era decât un joc. Iar în ce privește